PNL a lasat, la Congres, impresia ca acorda o insemnatate mai mare traditiei antebelice decit proiectelor sale actuale si ca se lasa furat de incantatii lirice in detrimentul unei gindiri rationale.

Adrian Cioroianu a cistigat un post de vicepresedinte in dauna lui Razvan Mihai Ungureanu, vorbind nu despre afacerile europene pe care urmeaza sa le coordoneze, ci despre destinul tragic al Bratienilor. Desi de inteles in contextul rivalitatilor de moment, preocuparile acestea de genealogie politica dilueaza tentativele doctrinare si in orice caz favorizeaza preluarea mecanica a unei traditii golite de continut. Un exemplu bun este propunerea PNL de modificare a Constitutiei.

Congresul nu si-a batut, desigur, capul cu astfel de lucruri, dar organizatorii au distribuit totusi o brosura cu idei si proiecte care nu pot ramine nediscutate. Aici se gaseste si schita unei constitutii liberale, care propune un Parlament bicameral, motivat prin „traditia parlamentara romaneasca".

Dar care este sensul traditiei aici?

In propunerea PNL, Camera Deputatilor este corpul reprezentativ si autoritatea legiuitoare suprema, iar Senatul este o Camera de control si de ponderare. O Camera de control intelegem, dar de ce de ponderare? Notiunea este, desigur, preluata din traditia constitutionala romaneasca. Prima ponderare in schema Legislativului a fost introdusa de Alexandu Ioan Cuza, care a infiintat Adunarea Ponderatrice cu scopul manifest de a contrabalansa excesele conservatoare ale Adunarii Elective, aleasa din rindurile proprietarilor bogati si de a impune astfel reforma funciara. „Statutul lui Cuza" a fost efemer, dar Constitutia de la 1866 a adus ulterior un bicameralism mai elaborat. Era vorba despre o mai cuprinzatoare reprezentare a starilor sociale si potrivit cu raspunderile care erau atribuite fiecareia. Sistemul bicameral de la 1866 era de aceea axat, fireste, pe votul cenzitar. Senatul, ales pe 8 ani spre deosebire de Adunarea Deputatilor cu un man-dat de 4 ani, inchipuia insasi stabilitatea societatii si cuprindea clasele superioare atit prin avere (colegiile intii si al doilea), cit si prin conditie intelectuala (profesori universitari, detinatori de diplome doctorale etc.). Desi Constitutia aceea copia ideile liberale ale Europei, filosofia sistemului a fost cel mai bine inteleasa la noi de conservatori si expusa atit de limpede de P.P. Carp intr-un discurs tirziu din 16 aprilie 1914:

„Statul are obligatia de a se preocupa de bunul trai al claselor de jos - si am zis, clasele de jos in sine nu sint interesante decit ca pepiniera claselor diriguitoare - si cu cit vor fi clasele de jos mai puternice, cu atit clasele de sus vor fi la inaltimea misiunii care o au ele de a dirigui statul modern...". Clasele superioare isi rezervau asadar rolul de a controla si de a pondera inclinatiile prea liberale ale claselor de jos. In practica, Constitutia aceea, imitata si ea ca atitea alte institutii ale modernitatii noastre, a provocat teribile dereglari, dar important pentru ce vreau sa arat este doar faptul ca bicameralismul si rolul ponderator al Camerei superioare aveau o reala motivatie sociala si doctrinara.

Incetul cu incetul, presiunile liberale vor duce la reducerea numarului de colegii si apoi la introducerea votului universal. Constitutia de la 1923 va fi de aceea mai slab motivata in alcatuirea ei, intrucit, desi diminueaza prin democratizare rolul ierarhiilor sociale, nu propune o motivatie noua suficient de clara a bicameralismului. Senatul va aduce intr-adevar, pentru prima data, o preocupare pentru rolul ponderator al regiunilor, dar intr-o forma atenuata de ideologia triumfatoare a statului national unitar. Asa incit asistam la un hibrid care amesteca vechile motivatii legate de starea sociala cu cele noi privind originea regionala si confesionala.

Dupa comunism nu a mai ramas nimic din relieful social atit de bogat al Romaniei, asa incit revenirea la bicameralism a fost efectul unei nostalgii care coincidea cu interesele de moment ale noii puteri. De aceea Senatul nu poate fi astazi o Camera ponderatoare in sensul traditiei. Astazi nu mai putem analiza societatea in dimensiunea ei verticala ca in secolul al XIX-lea si nici macar ca in prima jumatate a secolului trecut, ci numai in dimensiunea ei orizontala. Un Senat ca reprezentant al regiunilor ar fi menit sa pondereze inclinatiile uniformizatoare ale principalului corp legiuitor, care reprezinta natiunea in intregul ei. Este adevarat ca PNL nu preia idei din vechile constitutii, desi invoca obsesiv traditia, dar nici nu merge pina la capat pe firul rationamentului initiat. PNL propune un regionalism fals, unul aleatoriu si conventional. Senatorii ar fi alesi in 22 de circumscriptii regionale, dar de ce 22 si nu 25 sau 16? In fine, desi ar trebui sa reprezinte regiuni considerate egale, senatorii se aleg totusi in functie de numarul de locuitori. Este, mi se pare, destul de limpede ca fara o impartire reala a tarii pe regiuni, consimtite de locuitorii lor, o astfel de Camera ponderatoare a regiunilor nu are nici o motivatie reala, fiind condamnata sa ramina o simpla conventie, oricind substituibila cu alta. Nu pledez aici neaparat pentru monocameralism, ma straduiesc numai sa arat ca bicameralismul trebuie sa fie justificat si altfel decit prin reverii traditionaliste.