Dintre toti politicienii care s-au perindat pe ecranul televizorului din 90 incoace, Sebastian Vladescu mi-e cel mai antipatic. E genul de om pe care nu l-as primi niciodata la mine in casa si cu care in veci nu mi-as stringe mina. Mi-e sila de el la modul somatic, iar cind deschide gura si vorbeste resimt o greata de proportii. Afiseaza continuu un dispret explicit si gretos, iar privirea lui exprima o tifna de ospatar ajuns sef de sala care incearca din rasputeri sa-si exprime noul statut prin exhibarea unor moravuri pe care le considera superioare. Are profilul spiritual al unei domnisoare din provincie care a cazut cu tronc unui miliardar in virsta si care si-a schimbat brusc pozitia sociala, devenind, prin casatorie, onorabila doamna miliardar. Acum, muierusca e epicureana si plezirista, are hedonisme fine, se parfumeaza cu galeata, prefera blanurile de tigru si ar vrea sa nasca in sampanie Moet&Chandon. Intr-o perspectiva mai ampla, Vladescu mi se pare personajul reprezentativ al clasei politice din tranzitia romaneasca. Un soi de Dinu Paturica incult, lipsit de obraz, care incearca mai nou sa-si construiasca un statut de tip rafinat, de burghez cu staif pentru care viata e o insula a celor puternici, a celor care stiu sa-si cultive placerile exclusiviste. Important pentru Vladescu e sa-si marcheze de fiecare data superioritatea, ca o tata care-si intoarce hainele pe dos in piata ca sa le-arate taranilor ca-s de firma. E liberal in acte, dar putea foarte bine sa fie PD-ist sau PSD-ist. Stilul personal i-ar fi dezvaluit adevarata identitate doctrinara: aceea de comunistoid arogant, flegmatic, care nu-si poate ascunde niciodata dispretul fata de vitele electorale pe care le mulge elegant, cu cele doua degete pline de inele, de la mina dreapta.