Cum nu mai tin cronica literara in chip regulat, nu-mi propun in cele ce urmeaza sa intocmesc nici o ierarhie, nici macar sa inregistrez cartile pe care le-am citit si care mi-au placut sau m-au dezamagit. Remarc, dealtminteri, ca moda bilanturilor l
Cum nu mai tin cronica literara in chip regulat, nu-mi propun in cele ce urmeaza sa intocmesc nici o ierarhie, nici macar sa inregistrez cartile pe care le-am citit si care mi-au placut sau m-au dezamagit. Remarc, dealtminteri, ca
moda bilanturilor literare a trecut, niciun critic tanar nu se incumeta sa puna oarecare ordine in imensa productie de carti aparute in 2006. N-au timp, n-au putut sa le citeasca pe toate, nu-si asuma riscul de a face ierarhii intr-o lume care accepta greu orice incercare de a ierarhiza valorile? Nu stiu. Ce observ este ca se scrie pe apucate si ca, in esenta, critica literara nu mai functioneaza, azi, ca o institutie intelectuala. Exista critici literari buni, dar impresia mea este ca institutia critica, ne place ori nu ne place sa recunoastem, nu mai exista. Cauzele sunt numeroase si nu am de gand sa le discut in cele 3500 de semne pe care mi le acorda ziarul Ziua. Spun doar ca, daca institutia criticii literare nu functioneaza, nu-i merge bine nici literaturii, chiar daca apar azi mai multe carti decat ieri, chiar daca scriitorul tanar sau vastnic are libertatea sa scrie despre orice pentru ca toate tabu-urile au cazut si orice cenzura este, din fericire, interzisa. Pentru ca opera adevarata sa nu moara asfixiata in aceasta imensa productie de hartie tiparita este nevoie insa de cineva cu intuitii bune si cu o incoruptibila constiinta morala care sa puna ordine in maldarul de foi mazgalite si sa scoata paginile cu adevarat viabile estetic. Acesta este criticul literar. Dar un singur critic literar nu poate sa faca selectia necesara. Este nevoie de mai multi. Multi si buni, intr-o competitie reala, pe termen lung. Critica este o profesiune de durata, o profesiune cotidiana. Maiorescu putea sa nu scrie ani de-a randul despre literatura, el se multumea sa traga linii de hotar si, dand la o parte confuziile din jurul capodoperei, sa spuna: "in laturi" cu impostura, admirati trupul superb al zeitei... Un critic de azi trebuie sa faca fata unei productii de cateva mii de carti cate apar, sa zicem, intr-o luna... Este nevoie, vreau sa spun, de cronicari priceputi si loiali fata de literatura, dar mai ales este o nevoie stringenta, pentru ca literatura sa nu se prabuseasca in intunericul confuziei generale, este nevoie, repet, ca institutia criticii literare sa functioneze normal si sa-si recastige, astfel, prestigiul pe care l-a avut. Revin la anul literar 2006. Este limpede ca viata literara romaneasca a fost dominata, mai mult decat oricand, am impresia, nu de soarta capodoperei, ci de fenomene din marginea literaturii. "Dosariada" a fost, evenimentul care ne-a confiscat atentia, nu aparitia unui roman exceptional sau a unui poem iesit din comun. Cu ce efect? Ramane de vazut. Din sfera mea de preocupari, as semnala aparitia "Jurnalului portughez" al lui Mircea Eliade. L-am citit cu creionul in mana si pot spune ca este cel mai interesant dintre toate scrierile confesive ale lui Eliade. Dar si cel mai vulnerabil. Un jurnal "existentialist", un document uman exceptional, in fine, un personaj care isi asuma totul, inclusiv optiunile sale politice pe care in scrierile ulterioare le va oculta. Eliade spune, aici (inceputul anilor '40) ce gandeste, cu adevarat, despre istoria prin care trece si care sunt credintele sale politice. Va trebui, de aici inainte, sa luam act de ele atunci cand analizam biografia lui intelectuala. Iese micsorat istoricul religiilor din aceste revelatii? Nu cred.
Despre autor:
