Pe 22 decembrie, la Antena 1, am vazut filmul „Hirtia va fi albastra" in regia lui Radu Muntean. Vazusem celelalte doua filme ale tinerilor regizori aparute anul acesta („Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii", in regia Catalin Mitulescu, si „A fost sau n-a fost?", in regia lui Corneliu Porumboiu) si, fara sa vreau sa fac acum o comparatie, filmul lui Radu Muntean l-am resimtit a-mi fi cel mai aproape. Dincolo de motivele subiective ale acestei optiuni asupra carora nu voi insista, ceea ce mi s-a parut extraordinar in opera lui Muntean e faptul ca i-a iesit un film artistic din prelucrarea regizorala a unei secvente istorice atit de recente. Povestea are credibilitate si reuseste sa depaseasca ostentatia ingramadirii de elemente simbolice sau de repere vizuale care sa-l sileasca pe privitor sa se concentreze asupra „adevarurilor" Revolutiei. Mi se pare dificil sa extragi din memoria recenta situatii de o asemenea subtila exemplaritate pe care sa le legi apoi in istorii personale credibile. Si inca ceva: nu exista prim-planuri. Personajele principale nu beneficiaza de nici un cadru in care o miscare a sprincenei sau o tresarire a buzelor sa devina gest relevant. O singura exceptie: privirea linistit-melancolica a lui Dragos Bucur din final, dinainte de moarte, surprinsa prin geamul blindatului. Acest refuz al prim-planului din filmul lui Radu Muntean mi s-a parut o forma extrem de delicata si coerenta de a ne induce nevoia de a ni-i apropia pe acei tineri. De a-i vedea mai de-aproape, de a ne incorda ochii pentru a distinge detaliile chipului lor. De a-i aprecia ca pe niste eroi fara voie despre care din cind in cind mai auzi pe strada „Au murit ca prostii!". Auzi si simti ca ti se evapora singele din tine.