Nu este o inventie, est o constatare intarita de fiecare zi traita in aceasta tara. Romania s-ar putea mindri cu o contributie majora la stiintele sociale. Daca acolo nu se studiaza inca tipul de comportament al salariatului roman, acest capitol ar trebui introdus cit mai repede - omenirea ar avea de invatat ce sa evite. Capitolul ar trebui sa se numeasca „omul romanesc", pentru ca aceasta specie unica si speram (pentru binele umanitatii) irepetabila trebuie analizata subtil, inteleasa adinc si determinata (tot pentru binele umanitatii, pentru ca in curind putem migra cu acte in regula) sa-si schimbe comportamentul.

Vrei un credit? Mergi la una dintre cele mai importante banci din Romania (cumparata de straini) si incerci sa te informeazi! Intii stai o ora infipt intr-un scaun, pentru ca, de, ofiterii de credit (ce pompos suna!) spun ca au treaba cu alt client, chiar daca scaunele din fata lor sint goale! Victorie! Reusesti sa-l faci pe omul romanesc sa-ti permita sa vorbesti cu el (adica sa incepi procesul numit creditare, prin care vei plati bancii dobinda astronomica din care si dobitocul isi ia salariul), dar stupoare: „Dom’le, io sint mai nou, pentru credite de-astea mai complicate (adica un banal credit ipotecar) mergeti la colegii mei". Evident, ocupati toti! Injuri in gind si zici ca te duci la alta banca, tot straina. E cam la fel, din acelasi motiv simplu: angajatii sint tot romani.

Vrei sa mergi la cumparaturi? Doamne fereste sa folosesti complicatul instrument de plata numit card. Nu nene, scoti tufla de cash, ca nu merge POS-ul! Doua zile din trei! Stii de la oamenii care le monteaza ca e imposibil ca ele sa nu mearga. Te dumiresti apoi ca nu bietul cititor de card sau reteaua sint de vina, ci omul romanesc care il opreste ca sa poata raporta mindru sefului ca a facut o economie de 2%, acesta fiind comisionul platit de magazin bancilor pentru plata prin card. Daca ai noroc in ziua aia, la alt mare magazin s-ar putea sa poti folosi plasticul. Mai am exemple, dar unul trait de un coleg ridica nesimtirea omului romanesc la culmi inimaginabile. Omul se duce sa manince la un restaurant patronat de un italian, dar, cind ii spune chelnerului ca i-a gresit comanda si ca de fapt farfuria din fata lui trebuia sa ajunga la masa vecinului lihnit de atita asteptare, omul a ridicat din umeri si a zis „nu stiu, dom’le, sa vina italianul sa rezolve!". Italian care servea si el pe la mese si chiar glumea cu clientii ca sa-i bine dispuna si sa-i mai calce pragul si a doua oara.

Sint mici fragmente de realitate. Banale si la indemina oricui iese din casa. Poti sa injuri sau sa surizi. Poti sa le scuzi dind vina pe trecutul comportamental al omului romanesc care, dupa ce si-a folosit pila ca sa-si capete slujba, crede ca nimeni nu-l mai poate da jos de acolo indiferent ce face. Sau sa te resemnezi: cita vreme companiile straine nu vin cu angajatii de acasa, te vei intilni in fiecare zi cu omul romanesc.