Teatrul National din Constanta ne da un spectacol despre calitatea fiintei umane vazute de Radu Afrim, pe urmele lui Blecher.

Radu Afrim nu este un artist care-si instaleaza spectatorul in scaun si-l lasa sa se bucure de expunerea teatrala a sentimentelor curate si a luptei lor pentru afirmare: el arata mereu aspectele sordide ale vietii, descrise amanuntit, oameni umiliti, redusi la conditia lor elementara de aparate digestive sau erotice. El se situeaza mereu in acele locuri de unde viata devine extrem de greu nu doar de iubit, ci si de suportat. Izbuteste cind din aceste elemente construieste fragilul univers paralel al aburilor de inocenta, al aspiratiilor spre adevar prin care lumea dispretuita a marginalilor concureaza cu cea sigura de sine a lipsei de intrebari.

Adevaruri necuviincioase

Cu dramatizarea romanului lui Blecher ,,Inimi cicatrizate’’, Radu Afrim a intrat in lumea inchisa a unei boli rare, folosind marturia unui autor limitat la ceea ce vedea din pozitia imobilizat pe targa, scriitor inzestrat cu darul observatiei, lipsit de duiosie fata de propria soarta, capabil sa descifreze trairile celorlalti.

Transpusa in replici si in gesturi, lumea cartii capata corporalitate, boala nu este o conventie, ci realitatea deplasarii, a dificultatii de a pune un picior in fata celuilalt. Quintonce (Mihai Smarandache) impune scenic imaginea lui despre sine, obligindu-ne sa nu tinem seama de neputinta de a supraveghea zbaterile miinilor si picioarelor.

O femeie cu un chip frumos, Wandeska (Diana Lupan), dar cu ambele brate in ghips, vrea sa manince fara sa fie ajutata si regizorul ne arata cum se descurca si sintem martorii actiunilor chinuite, stingace prin care femeia dobindeste gratia independentei. Un barbat si o femeie imobilizati, fiecare pe targa lui, vor sa faca dragoste: miscarile lor de apropiere sint chinuitoare pentru ei, dar si pentru cine se uita, nu stim daca se iubesc sau pur si simplu tinjesc dupa apropiere.

In alt moment al spectacolului, doua personaje, cu o biografie sentimentala desfasurata la vedere, se supun aceluiasi exercitiu. Efortul nu e frumos, nu e gratios, din cind in cind ai vrea sa privesti in alta parte.

Regizorul are ambitia de a demonstra ca adevarul iubirii nu poate fi urit si, cu sprijinul unei echipe care l-a urmat cu devotament, izbuteste aproape pe tot parcursul.

Sanatatea e o iluzie

In sanatoriul de la malul oceanului, unii asteapta fazele finale ale bolii, altii au lasat in spate criza, dar, stiind ca exista o lume a acestei suferinte, sanatosii nu pot face abstractie de ea. Emanuel (Marian Adochitei) parcurge initierea in boala, Ernest (Emilian Oprea) pare ca a depasit-o si dialogul dintre ei insumeaza capitalul comun al suferintei in variantele ei individuale.

Sinteza a experientei boala/sanatate/boala, Eva, in interpretarea Lanei Moscaliuc, transmite vibratia ultima a bucuriei de a putea fi linga altii. Interpretarea actoriceasca tine seama de realismul relatiilor in contrast cu grotescul miscarii.

Scenografia Alinei Herescu formuleaza cadrul acestei comuniuni, gutierele, marca a bolii si platforma de sprijin pentru toate impulsurile care sfideaza boala, oglinzile prin care se asigura comunicarea, elementele casei-refugiu includ spectatorul prezent pe scena intr-un univers unde el n-ar vrea sa existe; imaginile Florinei Titz sint tot o proiectie a imaginarului bolnavilor, nu o legatura cu o lume exterioara existenta.

Desigur, spectacolul este contraindicat persoanelor venite la teatru sa se distreze. Nu le va face bine nici celor cu un diagnostic precis. Cicatricele - scrie Max Blecher, autor roman mort in 1938, la 29 de ani, dupa ce a cunoscut toate amanuntele descrise in carte si in spectacol - sint tesuturi „insensibile la frig, la cald si la durere". Spectacolul lui Afrim zgindareste pina la inconfort tesuturile inca vii tocmai pentru a stavili procesul prin care cicatricele covirsesc si ucid sensibilitatea intregului organism.