Frivolitatea agendei publice si inertia stereotipurilor explica de ce oferta noastra fata de Rusia nu e inca un adevarat instrument de politica externa, cit un soi de test pentru a obtine imaginare certificate de buna purtare euroatlantica.

Dupa prabusirea comunismului, fostii „sateliti" au favorizat rusofobia. La noi, teama de Rusia a reunit paradoxal opozitia anticomunista si nucleul conspirativ pregatit sa acapareze puterea. Anticomunistii tratau Federatia Rusa ca pe succesoarea de drept a sinistrului opresor din afara. De vreme ce Rusia postsovietica nu si-a asumat responsabilitatea genocidului leninist, era normal ca victimele acestuia sa exagereze pericolul unei „recidive". De partea cealalta, uzurpatorii fesenisti ai revolutiei pornite la Timisoara au relativizat crimele PCR atit prin demonizarea Internationalei Comuniste, cit si prin mitul Securitatii „patriotice". Ambele teze au functionat.

Desi s-a grabit sa semneze un tratat cu muribunda URSS, Ion Iliescu a putut constata imediat ca pasiunea lui era foarte vag impartasita. In lipsa unei vointe politice ferme, pina si timida noastra orientare prodemocratica, afirmata dupa 1996, si-a sustinut legitimitatea printr-o subliniata „racire" fata de „marele vecin" de la Rasarit.

Vecin si nu prea. Intre timp, Republica Moldova si Ucraina s-au instalat ca state-tampon, iar emanciparea georgiana si virajul islamist al republicilor transcaucaziene au contribuit la consolidarea influentei americane in batalia geopolitica pentru „tinutul de mijloc". Capotarea CSI, punga insurectionala din Cecenia si jocul Iranului sau al Turciei in Asia Centrala au slabit Rusia lui Eltin, subminind ulterior intrarea lui Putin. Iata insa ca „ursul" s-a trezit din hibernare dupa 11 Septembrie, cind dialogul NATO-Rusia, largirea G7, noile raporturi cu WTO, concesiile franco-germane in domeniul energiei si cresterea pretului la barilul de petrol au oferit Kremlinului tot atitea guri de oxigen capabile sa-i redea suflul expansionist.

Mi se pare corect sa urmarim aceste dinamici fara a ne pierde cu firea. Adevarul e ca Rusia negociaza direct cu jucatorii globali. Ea gestioneaza probleme subtile (precum „parteneriatul" cu „noua" China) si detine suficiente argumente - de la cele militare si economice pina la veto-ul din Consiliul de Securitate al ONU - pentru a-si urmari, aproape nestinjenita, propriile interese. Numai daca vom accepta asemenea evidente, vom aseza raporturile bilaterale pe faimoasa „baza pragmatica" pe care sefii diplomatiei noastre au tot evocat-o retoric, desi rezultatele se lasa mereu asteptate.

Pentru a reconfigura dialogul cu Rusia, e rezonabil sa inlocuim cliseele - „deriva autoritara", „etatism agresiv" sau „crima organizata" - prin analiza realista a evolutiilor de pe teren. Decizia de renationalizare a economiei este, bunaoara, un fapt consumat. Preluarea gigantului Iukos a inspirat achizitia a 72% dintre actiunile Sibneft - al patrulea grup petrolier - chiar daca soarta lui Roman Abramovici ramine ceva mai confortabila decit aceea a lui Mihail Hodorkovski (exilat, pentru 9 ani, in vesnica Siberie). Tendinte monopolistice similare s-au manifestat in industria auto sau in productia de aluminiu. Organizatia patronatului rus e condusa de un fost ministru, in vreme ce ex-cancelarul federal Schröder prezideaza „North European Gas Pipeline Company", care va construi gazoductul dintre Sankt Petersburg si nordul Germaniei, pe sub Marea Baltica...

Inca fragila (inflatie 12,6% plus 87 de miliarde de dolari datorie externa, in 2005), alarmata de galopantul sau declin demografic, Rusia mizeaza pe „capitalismul de stat" cu un patos al supravietuirii foarte putin european. Oricine o poate critica si multi „occidentali" o fac, mai mult sau mai putin ipocrit. Pe de alta parte, un sondaj din aprilie 2006 arata ca 60% din electorat ar fi de acord cu amendarea Constitutiei, pentru a deschide „tarului" Putin calea spre un al treilea mandat... Cu monolitul cezaric al partidului „Rusia Unita", secundat orbital de forte comuniste sau nationaliste, aceasta tara, care ocupa 17 milioane de km patrati si 11 fuse orare, pare condamnata sa-si croiasca „propria cale", fie ca ne place sau nu.

Frivolitatea agendei publice si inertia stereotipurilor explica de ce oferta noastra fata de Rusia nu e inca un adevarat instrument de politica externa, cit un soi de test pe baza caruia se obtin, prin ricoseu, imaginare certificate de buna purtare euroatlantica. Eu cred insa ca ne vom maturiza calitatea de membri ai NATO si ai UE abia atunci cind vom depasi resentimentul justitiar si utopia „revansei". Ce-a fost, a fost. Pe viitor, relatia dintre Moscova si Bucuresti va trece obligatoriu prin Bruxelles si Washington, cu scurte opriri la Paris, Berlin, Beijing sau Kiev. Din fericire, copiii nostri vor zari dunga de otel a Nistrului numai din avion si vor da ochii cu uniforma ruseasca doar la Muzeul Militar Central, in sala dedicata Razboiului de Independenta.

E singurul final pozitiv al unei istorii fatalmente comune.