Ezit, daca mi se cere, sa judec obiceiul locuitorilor din insulele Fidji (in caz ca se mai practica) de a-i duce pe batrani intr-o padure si de a-i lasa sa moara acolo.

Incerc sa inteleg cam care ar fi limitele si semnalmentele „generatiei expirate", desi n-am fost nominalizat printre „expirati". Si n-o fac cu intentia de a formula vreun repros. O fac cu o relativa amaraciune, ce-i drept, dar cu dorinta sincera de a pricepe ce gresim noi, eventual, cei scapatati spre amurg.

Am optzeci de ani si-mi dau seama ca, la varsta aceasta, ar fi stupid sa ma apuc sa vorbesc despre viitor. In plus, n-as vrea sa neglijez nici alt adevar. De ce as pretinde eu, ca batran, tinerilor sa inteleaga un trecut care nu e si al lor? De ce m-as astepta sa fie impresionati de ceea ce am trait noi, cei mai in varsta, in comunism? Trebuie sa admit, daca vreau sa fiu corect, ca nici pe mine, cand eram tanar, nu m-au chinuit suferintele taranilor din ’907. Mai grav: n-am dat prea mare atentie nici povestirilor tatalui meu din primul razboi mondial. Am retinut ceva despre o foaie tiparita care circula prin transee unde episcopul de-atunci al Caransebesului, un roman cu numele Miron Cristea, a blestemat armata romana, in 1916, „demascand-o" ca voia sa „smulga" Ardealul din Austro-Ungaria, dar am facut tarziu legatura cu faptul ca acelasi Miron Cristea a devenit, dupa 1918, primul patriarh al Romaniei Mari. Nici macar experientelor mai apropiate de mine nu le-am dat importanta cuvenita. Aveam douazeci si doi de ani cand unii tineri din satele fagarasene, elevi si studenti, s-au dus sa lupte in munti, cu arma, impotriva ocupatiei sovietice. Dar nu mi-a trecut nici o clipa prin minte ca ambitiile mele din perioada aceea, de „a reabilita Evul Mediu" intr-o carte, erau vinovate de indiferenta. Nici azi nu ma vad facand pe eroul, cu o pusca in mana. Probabil, mi-a lipsit dimensiunea eroica. La trecerea dintre adolescenta si tinerete, imi administram un egoism meschin, carand noaptea lazi in Gara de Est, multumit ca, prin banii castigati, imi puteam permite luxul de a vedea, din cand in cand, niste filme americane. Aveam, asadar, un romantism comod, care nu implica decat riscurile legate de mersul cu capul in nori. Cu ce drept le-as cere tinerilor de azi sa consimta ca asemenea comportamente aveau, poate, si ele ratiunile lor? Cel mult, i-as amuza marturisindu-le ca ma incanta arta cu care batea step Fred Astaire si ca incercam uneori sa-l imit. In rest, de ce le-ar pasa lor de scuzele noastre? Oricat am da vina pe teroarea brutala din „obsedantul deceniu", si mai difuza dupa aceea, care ne-a determinat sa vorbim una in public si alta acasa, adica oricat am invoca „vremurile" si fatalitatea, sau oricat ne-am stradui sa le explicam tinerilor ce-a fost in sufletele noastre, prin ’64-’68, cand ne-am inchipuit ca putem aseza tricolorul peste istoria impusa de rusi, rezultatul va fi acelasi. Adica, nul.

Ar fi de discutat, eventual, o latura psihologica a actualului conflict intre generatiile de la noi. Conflict care face parte, ca fenomen, dintr-o regula. Deoarece e firesc, si a fost totdeauna firesc, ca batranii sa-i indispuna pe tineri, mai ales atunci cand tin neaparat sa dea sfaturi in numele prejudecatii stupide ca batranetea te face si intelept. Ca sa progreseze, o societate nu-si poate pierde timpul cu melancolii. Asta ar duce-o la stagnare si decadenta. Batranii au prea mult trecut in ei pentru a fi, asemenea Americii (ajutata de istoria ei subtire), deschisi tuturor posibilitatilor. E ridicol sa-i recomanzi unui tanar sa se lege cu lanturi intr-un respect batranicios.

Altceva m-a tulburat pe mine in povestea cu „generatia expirata": ura pe care am simtit-o (m-am inselat, oare?) in spatele teoriei. E trist sa traiesti intr-o tara in care batranetea e o culpa, nu doar o povara. Dar cine recunoaste ca uraste? Vorbeste de principii. De altele. Asa ca orice polemica pe tema asta ar fi inutila.

Trec, deci, la unicul lucru pe care l-as putea pune, eventual, in discutie in calitatea mea de octogenar care face, inca, umbra pamantului fiindca Dumnezeu e neglijent sau ingaduitor. In curand, presedintele Basescu va merge in Parlament sa anunte natiunea ca, in urma expertizei facute de comisia Tismaneanu, s-a decis sa condamne oficial comunismul. Perfect. In sinea mea, eu am condamnat comunismul demult, de cand am gasit taria de a accepta ca important nu e doar ce face istoria din noi, ci si ceea ce facem noi cu ceea ce face istoria din noi. Dar ma tem ca si de data aceasta vom asista la o specialitate romaneasca: aceea de a inlocui explicatiile cu scuze. Mai exact: ma tem ca va fi condamnat comunismul fara a recunoaste ca el s-a servit de vechi mizerii ale psihologiei noastre.

N-as vrea sa insist. Ma multumesc sa intreb: a vazut cineva vreun manual de istorie in care sa se spuna ca rasculatul Horea a fost blestemat prin biserici de preoti romani inainte de a fi prins? Li se spune elevilor la scoala ca Tudor Vladimirescu a fost arestat in mijlocul pandurilor sai? Sau ca la intrarea lui Mackensen in Capitala, in primul razboi mondial, au existat foarte multi bucuresteni care i-au ovationat pe nemti? Ne-am scuzat mereu oportunismul (deloc „expirat"!) cu argumentul luat de la Miron Costin ca nu omul e deasupra „vremilor", ci „bietul om" e „supt vremi".

Si tot asta facem si azi.