Desigur, asta e un titlu cu care sa-i atrag in cursa pe snobii inadaptati care inca citesc carti si care, vai, vor fi crezind ca aici ar fi putut fi vorba despre cine stie ce calatorii ale spiritului prin valea aparentelor, si nu neaparat despre Andreea Marin, dulcea si iubita prezentatoare a tarii noastre. Ma gindesc totusi ca, daca tot au inceput, n-ar fi rau sa citeasca pina la capat, mai ales ca n-am de gind s-o tratez pe dna Marin fara respect, dintr-un unghi ironic frivol, altfel destul de gustat, ci din perspectiva mai inalta a felului in care ea vorbeste prin ecran, intra apoi prin urechea amortita si se asaza ca un puf de papadie pe creierul privitorului, sadind acolo emotia nobila a compasiunii si a iubirii pentru semeni. Si chiar daca rudele mele mai bogate, intelectualii si forumistii, imi vor adresa, amical fireste, tot soiul de injurii, o abordare a felului in care ne vorbeste Andreea Marin in acest spatiu mioritic si in acest timp al tranzitiei mi se pare indicata. Spun asta fiindca am impresia ca puterea Andreei sta in voce, asa cum a lui Samson statea in par. Andreea Marin vorbeste mieros, asa cum fac oamenii cind le suna brusc telefonul si se opresc din injurat pentru a rosti in receptor acel sincer „Alo". Sau precum preotii care apar la tv. Ea rotunjeste vorbele cu o blindete care, alaturi de un pachet de cafea, ar inmuia si inima unei doamne de la ghiseu. Dulcica precum o canistra de sirop de capsuni turnata pe o tartina unsa cu margarina ieftina, vocea ei aduce in suflete fantasma Albei ca Zapada si a celor sapte mitici. Va spun cu mina pe inima: la „Surprize", auzind-o, ma simt invers decit pe stadion; timp de o ora resimt o iubire imensa fata de intreaga peluza adversa.