Impreuna cu ofiterii Brigazii omoruri din cadrul Serviciului Judiciar al Militiei Capitalei rezolvasem un caz de crima foarte complicat datorita bizareriei mobilului ei. Victima fusese o femeie, iar autorul un nebun sau bolnav psihic, cum este denumit in termeni de specialitate. Am serbat reusita la restaurantul ""Trocadero"" unde, ca profesionisti ce eram in materie de omoruri, ne-am dat la taifas. Subiectul: crime si numai crime... Un mai tanar coleg, ofiterul Roibu (sa-i fie tarana usoara pentru ca a decedat prematur in plina activitate, in urma unei boli care l-a macinat!) ne-a povestit un caz asemanator cu cel rezolvat. Numai ca pentru el, fusese primul caz rezolvat in haina de politist la omoruri. L-am ascultat cu placere, aducandu-ne aminte si noi cu nostalgie de primii pasi facuti in aceasta nobila si frumoasa meserie. I-ar acum va rog sa-l ""ascultati"" si dumneavoastra... ""Fratilor, sunteti aici, la judiciar"" ... Cateva lucruri de neuitat sunt si in viata unui judiciarist! Momentul intrarii in scoala de ofiteri, anii de pregatire, examenele... Apoi, clipa solemna a inaltarii in grad, cand iti auzi numele precedat de cuvantul ""locotenent""... Plopii fosneau semeti deasupra aleilor din curtea scolii, cand am parasit-o. Eram incarcat de o bucurie nemasurata si ziua aceea insorita mi se parea facuta anume pentru mine; fusesem repartizat unde facusem practica si unde, desigur, ma asteptau cazurile visate... N-am fost singurul repartizat la Militia Capitalei. Ba, eram chiar foarte multi si, din cauza asta, am fost putin ingrijorat: daca n-aveam sa ajung la Brigada omoruri?! Fara falsa modestie, imi doream unde era cel mai greu! Si iata ca am ajuns exact unde am vrut. Fusesem repartizati cinci locotenenti la judiciar. Seful serviciului, colonelul Teodorescu, a inspirat adanc. Apoi, - n-as putea zice ca a oftat - ne-a anuntat, de parca-am fi ajuns la capatul unui drum lung: ""Fratilor, sunteti aici, la judicar"". Si a continuat: ""Veti lucra cu mine. E o munca frumoasa. Cati stiti voi ca e frumoasa, nu stiu, dar precis o sa aflati. Ce va cer eu: sa fiti toti, si fiecare in parte, modele de ofiteri de judiciar: corecti si modesti. Din partea mea, tot spijinul. Ori de cate ori veti avea probleme, apelati la mine cu toata increderea. Am avut grija sa aveti locuinte si sa fiti repartizati dupa cum v-ati exprimat dorinta... Dumneata, mi s-a adresat apoi mie, spunandu-mi gradul si numele, ai fost repartizat la omoruri!..."" Cred ca n-am prea auzit ce le-a spus celorlati. Inima a inceput sa-mi bata puternic. Numai pe urma, cand il urmam pe seful de serviciu spre biroul in care aveam sa lucrez, cand ne purta prin celelalte birouri si ne prezenta tuturor ofiterilor, am revenit la realitate si - curios, acum ca fusesem repartizat unde-mi dorisem, m-au cuprins brusc indoielile, am inceput sa ma intreb daca nu ma hazardasem, daca aveam sa fac, totusi, fata unei asemenea munci, aici, unde lucrau oameni atat de deosebiti!...
Dar, de fapt, n-aveam de ce ma ingrijora. Deplasare la primul caz Am fost dat in grija unui ofiter cu experienta, capitanul Constantin Turcu. Am intrat din prima zi in dosare. Participam la discutiile din fiecare dimineata pe probleme de munca curenta... Si, iata, incet, incet m-am trezit intrat pe fagas, cum se zice, si am ajuns la primul meu caz. Trecuse mai bine de o luna de la intrarea mea in slujba. Eram in birou intr-o duminica dimineata, faceam o confruntare de martori intr-o cauza mai veche (care, evident, nu era cazul meu). Deodata, a sunat telefonul. Eu, ca mai tanar, am ridicat receptorul. Cei de la dispecerat l-au cerut insa pe capitanul Turcu. Sigur, ma cunosteau si pe mine, dar pe mine inca nu ma luau in serios cat ar fi trebuit... Oricum, am stiut de la inceput ca urmau sa ne anunte un caz si ca confruntarea martorilor avea sa fie intrerupta... Colegul meu a terminat convorbirea telefonica si s-a intors spre mine, spunandu-mi de fata cu cetatenii martori: ""O batrana, facuta zob in curtea unei biserici..."" Zece minute mai tarziu, porneam cu speciala spre Strada Cutitul de argint, unde, sus, langa autogara Filaret, in curtea unei biserici, ne astepta primul meu caz. Era ziua de 5 octombrie 1968. Ne inghesuiam sase in masina de serviciu: noi doi de la judiciar, ofiterul de la dispecerat, medicul legist, procurorul si criminalistul. Pe drum, am fost tacuti; parca nimeni n-avea chef de treaba la care ne duceam, parca toti ar fi fost intrerupti suparator de la preocupari foarte importante, care nu sufereau amanare. Eu singur, la un moment dat, am incercat sa fac presupuneri in legatura cu autorul, intrebandu-ma daca asasinatul in cauza era o intamplare sau o fapta premeditata! Caci, daca era o intamplare, autorul putea avea un chip, iar in caz de premeditare... Capitanul Turcu m-a privit amuzat: ""Vrei sa rezolvi cauza? Las-o mai incet. O sa ai timp destul sa te gandesti. E bine sa pornim de la ce e acolo, nu de la ce e-n gandul nostru"". ""Aha, mi-am zis, iar o lectie!..."" Cercetarea locului faptei La locul faptei, se aflau deja cei de la Circa a zecea de Militie (acum Sectia 14). Inlaturasera curiosii si-i tineau la distanta. Cand am ajuns noi acolo, era zece dimineata. Peste noapte plouase si, acum, cerul era innorat, posomorat, cu nori josi. (E bine sa pornim de la ce e acolo, nu de la ce e-n gandul nostru). Se-ntelege, cel care a intrat primul in campul infractiunii a fost criminalistul. Dupa el, medicul legist, care s-a convins ca victima nu mai traieste. Apoi, cainele de urmarire, care, luand urma, a pornit sa caute autorul. A mers pana la Autogara Filaret, mai intai. De la autogara a coborat pe strazi, pana la usa restaurantului ""Vaporul"" aflat langa intrarea in Parcul Libertatii. Aici, a pierdut urma, dar, vorba conductorului - tinand seama ca plouase, ca multi oameni patrunsesera in campul infractiunii - mersese destul de mult. Si tin sa spun, de pe acum, c-a mers exact pe urmele criminalului... Ca era vorba de un asasinat, nu incapea nici un dubiu. Victima, o femeie in varsta, carunta, zacea pe spate in curtea bisericii, sub un corcodus, fiind lovita puternic la fata. Practic era desfigurata. Ea nu fusese violata avand chilotii pe ea, in schimb ii fusesera smulse pulovarul, fusta si furoul pe care criminalul le agatase de gardul bisericii. Pantofii ei si geanta erau, de asemenea, risipite in trei parti. Pe jos, corcoduse coapte cazute din pom... In geanta victimei se aflau mai multe obiecte personale si suma de 75 lei. Lipsea orice fel de act care sa-i ateste identitatea. Primele intrebari Prima intrebare, fireste, a fost cine era batrana? Dintre cei prezenti acolo n-o cunostea nimeni. Nu era cunoscuta nici de locuitorii de pe strazile invecinate. ""Citirea"" locului faptei, pentru mine, n-a durat prea mult. De fapt, o parte a ramas sa intreprinda ceea ce se cheama adevarata cercetare a locului faptei, iar ceilalti am inceput primele investigatii. Capitanul Turcu a inceput sa organizeze actiunea in zona, dandu-mi, bineinteles, si mie ""felia"". Trebuia, impreuna cu un subofiter de la Circa a zecea, care cunostea perfect locurile, sa fac investigatii pentru stabilirea identitatii victimei si pentru aflarea vreunor amanunte interesante despre ceea ce se petrecuse prin acele locuri peste noapte. Medicul legist apreciase ca moartea survenise de opt, zece ore. Deci, pe la miezul noptii. Ce cautase batrana in acel loc la o asemenea ora? O vazuse cineva pe vreuna din strazile invecinate? Auzise cineva vreun strigat? Vazuse cineva ceva nefiresc in intunericul acelei nopti ploioase? Si, daca nu in noaptea aceea, o vazuse cineva vreodata pe batrana, stia ceva despre ea? Un mic consiliu Fireste, indata dupa ""citirea"" locului faptei, avuseseram un mic consiliu. Formulaseram mai multe ipoteze de lucru:
O veche dusmanie.
Un omor interesat - vreo mostenire.
Autorul era un bolnav psihic.
In sprijinul celei de-a treia ipoteze pleda comportamentul bizar al ucigasului in relatia cu victima. N-o jefuise, n-o violase, in schimb ii smulsese imbracamintea, inclusiv furoul si o agatase la intamplare de gardul bisericii. Inclinam spre un bolnav psihic pe fondul unei anomalii sexuale. Vise si realitate S-a pornit, asadar, pe doua piste convergente: 1. depistarea si verificarea tuturor bolnavilor psihic din zona si 2. stabilirea identitatii victimei. Eu, cum va spuneam, in prima instanta, m-am ocupat de identificarea victimei. De fapt, cand am pornit cu subofiterul de la circumscriptie la treaba, am si inceput sa visez. Ma si vedeam punand cu viclenie o intrebare unuia sau altuia, dibuind un dedesubt, un fapt marunt in aparenta, dar care mie nu mi-ar fi scapat si care, exploatat logic, subtil, m-ar fi dus la concluzii relevante pentru identificarea si prinderea autorului. Ma gandeam, de pilda, ca-mi spusese cineva ca a vazut in acea noapte un individ trecand de doua ori prin acelasi loc. Asta ar fi facut indata sa sune in gandul meu un clopotel: atentie! Si as fi pus atunci, cu dibacie, intrebare dupa intrebare, incet, pe nesimtite, ca martorul sa nici nu-si dea seama cat de mult imi spune si sa ramana in continuare natural, si astfel sa scoata cat mai multe amanunte despre individul suspect si comportarea lui... Mi-am revenit insa repede. Realitatea raceste foarte repede mintile infierbantate. Cand eu tot intrebam si cei intrebati ridicau din umeri sau spuneau ""nu stiu"" si atat, mi-am adus aminte de sfatul indirect al colegului meu mai in varsta: n-o lua razna, pleaca de la ceea ce ai!... Si mi-am adus, totodata, aminte ca mi se tinusera in scoala lectii intregi despre rabdare si tenacitate, despre calitatile deosebite ale celui care vrea sa descopere un faptuitor inconjurat, mai ales in primele faze, de neant!... Seara, rezultatul investigatiilor era doar o oboseala. Nu aflasem nimic. Si nici ceilalti care actionasera. Cand ne-am adunat pentru bilant la circumscriptie, nu stiam decat ca ne prezentaseram cu mana goala si ca a doua zi ne astepta aceeasi imensa truda. Oricum, a zis capitanul Turcu, ceea ce facusem deja era lucru facut - in caz ca lucraseram temeinic si nu trecuseram pe langa vreun amanunt semnificativ - si partea aceea de alergatura nu ne mai astepta. Asa ca puteam spune ca facuseram totusi mult, desi, ca inaintare pe pistele stabilite, rezultatul era nul... Mi-am dat seama ca si colegul meu mai in varsta si-a spus gandurile acestea pentru mine anume. De altfel, mi-a si marturisit mai tarziu ca el insusi poarta recunostinta unui om care s-a comportat la fel cu el; la inceputul carierei lui ofiteresti. ""Dupa noapte, vine zi"" Asadar, a venit noaptea. M-am intors in garsoniera mea aproape de ora douasprezece. Eram foarte obosit si nu puteam sa adorm: ma tot gandeam la vorba capitanului Turcu despre ""amanuntul semnificativ!""; treceam in revista momentele investigatiilor, chipurile celor intrebati si raspunsurile, cautand sa descopar, macar acum, daca scapasem ceva. Tot in noaptea aceea, mi-am refacut chestionarul dupa care trebuia sa lucrez, mi-am sistematizat intrebarile, pentru a avea un crescendo, de la simplu la complex, de la putin la foarte mult. Spre dimineata, am adormit. M-a trezit sfantul ceas desteptator - caci, fara el, as fi stat sa visez ca prind si criminalul!... Cert este ca nici somnul acela, scurt, n-a fost somn. M-am trezit buimac, dar, dupa un dus fierbinte si un dejun bun eram ca renascut. Am plecat la circa - unde ne instalaseram ""cartierul general"" - reconectat complet la problema. Aici, ma astepta principiul de munca al capitanului Turcu, numit de el ""dupa noapte, vine zi""... (vorba cantecului!). Adica, odihniti, proaspeti, dupa ce sfetnicul Noapte ne tot povatuieste pe fiecare in singuratatea gandurilor, am tinut o sedinta operativa, menita sa stabileasca coordonatele actiunii din noua zi. Bubulina Personal, identificasem in ziua precedenta un numar de cincisprezece indivizi al caror comportament ii facea suspecti in cauza data. Evident, nu putea fi decat unul. Asa ca am discutat criteriile de triere a suspectilor si am stabilit sa intensificam actiunile de verificare, in ""zona crimei"", pentru identificarea victimei. Nu se putea sa mai dureze situatia aceea, batrana nu cazuse din avion, era o locuitoare obisnuita a cartierului si n-aveam voie sa nu aflam cine anume era... In sfarsit, discutiile au facut o buna lumina in acea zi (ce era posomorata ca si cea care o precedase), au ierarhizat prioritatile, ne-au orientat mai precis sarcinile. Acum, aveam fotografia mai clara a victimei (dupa toaletarea care i se facuse la morga) si nici nu ne gandeam sa nu reusim s-o identificam. Si, intr-adevar, a recunoscut-o tot personalul restaurantului ""Vaporul"", loc pana unde condusese cainele de urmarire. ""Asta e Bubulina, care-si facea veacul pe aici, in fiecare seara, a spus responsabilul localului. Facea pe debarasoarea si la final ajuta la curatenie, desi nu era angajata. La varsta ei... Pentru asta o plateam cu 75 de lei pe seara"". Bubulina se numea, de fapt, Adolphina Newton, avea 68 de ani si locuia singura intr-o camaruta pe Strada Gramont. Fusese tesatoare la viata ei si avea o pensie mica. Nu mai avea parinti, frati, surori sau alte rude. Pe urmele victimei Asadar, in noaptea crimei Bubulina lucrase pana tarziu. Era o femeie de treaba, linistita, harnica si nu consuma bauturi alcoolice. Plecase de la local dupa ora 24, impreuna cu ceilalti lucratori ai restaurantului. Vrusesera sa ia tramvaiul, dar ea spusese ca merge pe jos. ""Poate iau tramvaiul de la prima"", au fost ultimele cuvinte pe care le auzisera de la ea... Dar nu venise tramvaiul si ea trecuse cu circa 80 m de ""prima"", ajungand in dreptul bisericii in curtea careia aveam s-o gasim noi. Am mers acasa la ea. Am crezut ca poate vom gasi inscrisuri graitoare: vreo dusmanie, vreo mostenire... Dar n-am gasit nimic. Bubulina avea o prietena foarte buna cu care se ajuta in persoana unei vecine, Elvira. Insa aceasta, si ea femeie in varsta, era plecata pentru trei saptamani la tratament. In obiectiv: bolnavii psihic Dupa aceste verificari, ipoteza savarsirii crimei de catre un bolnav psihic a capatat si mai multa pondere. N-am exclus celelalte ipoteze, dar ne-am axat eforturile mai mult pe verificarea bolnavilor psihic. Si a durat cautarea mai bine de o luna. Incet, incet a devenit o actiune de uzura. Noutati nu mai apareau, cautam bolnavii - cunoscuti sau necunoscuti in evidentele clinicilor de psihiatrie - ii verificam, efectuam continuu trieri. Nici unul dintre ei nu se dovedea a fi autorul. Era obositor, monoton si, uneori, mizerabil, dar nici o clipa nu mi-a disparut interesul pentru acest caz. Cu cat treceau zilele, cu atat ma gandeam mai mult ca inca suferea adevarul, ca inca e liber vinovatul, ca ar putea sa mai comita un asasinat - si ma inversunam si mai mult. Nu poti avea liniste, nu te poti satura de o asemenea munca, oricat de greu ti-ar fi, oricat de lipsita de perspectiva ar putea sa para la un moment dat. Apoi, daca insisti pe o ipoteza, simti o dorinta acuta de a-ti dovedi ca ai dreptate, ca n-ai gresit, ca pista aleasa e sigura... Vreau sa spun ca e o confruntare nu numai cu cazul, ci cu tine insuti; e primul tau examen si trebuie sa-l iei!... Declaratii de dragoste Intr-una din zilele cand cercetarile bateau pasul pe loc, mi-am adus aminte de prietena victimei, de Elvira. Dupa calculele mele sosise cam de o saptamana de la tratament, asa ca m-am dus sa stau de vorba si cu ea. ""Bubulina n-avea nici un dusman, a spus ea, dar mi s-a plans de mai multe ori ca o urmarea un nebun, care-i facea declaratii de dragoste. Era unua€™ da€™ala scapat de la balamuc..."" ""L-ati vazut si dumneavoastra?."" ""Nu, ca n-o urmarea pana acasa. Probabil ca ii era frica sa intre aici, in cartier. O urmarea de la restaurant pana la statia de tramvai..."" ""Inseamna ca pe nebun il cunosc si cei de la restaurant"", m-am gandit eu atunci la traseul parcurs de cainele de serviciu. ""Bubulina mi-a spus ca-l stie tot localua€™, Mitica ii zice... Acolo i-a facut mai multe scene de dragoste."" Informatia primita mi se parea ca un bulgare de aur. Cu o luna in urma intrebasem tot personalul restaurantului ""Vaporul"" daca prin local salasuiesc bolnavi psihic. Nimeni nu-si amintise de vreunul, nimeni nu pomenise ceva de acest Mitica. Mi-am zis ca la vadul mare pe care il avea acel local ospatarii si ajutorii lor n-avusesera timp sa remarce si astfel de figuri. Probabil ii servisera pe multi si atat. Mitica Am dat fuga la restaurantul ""Vaporul"" si am strans din nou tot personalul. I-am intrebat de ce nu mi-am spus nimic de acest Mitica. ""Pai, asta e un nebun pasnic si nu ne-am gandit la el, a spus o chelnerita. Ii facea Bubulinei declaratii de dragoste si noi ne amuzam. Ii arata degetul inelar de la mana stanga unde trebuia sa fie verigheta... Era semn ca vrea s-o ia de nevasta... Si noi iar radeam."" ""Bubulina cum reactiona?."" ""Nici macar nu radea si isi vedea de treaba ei intorcandu-i spatele."" ""Cand l-ati vazut ultima data pe Mitica in local?."" La aceasta intrebare au inceput sa se uite unii la altii. ""Cam de multisor, raspunse pana la urma o picolita. Cam de o luna si..."" Asadar, Mitica disparuse imediat ce fusese omorata Bubulina. Personalul localului se amuzase de comportarea lui pentru declaratiile de dragoste facute Bubulinei, dar nu avea pregatirea necesara sa discearna ce se petrece cu adevarat in mintea unui nebun. Ce inseamna o iubire de paranoic sau schizofrenic si de ce sunt in stare acestia cand li se ""refuza"" dragostea... Pentru mine Mitica era acum suspectul principal, el fiind in local in seara crimei dupa cum mirosise traseul cainele de urmarire. Intalnire la militie Stiind ca Mitica se spune la cei care poarta prenumele Dumitru, am consultat listele cu bolnavii psihic aflati in evidenta policlinicilor si spitalelor psihiatrice din Bucuresti. Am gasit 34 de nume care erau insotite de prenumele Dumitru. Din acestia am triat un numar de patru care locuiau in zona. Am trecut la verificari, fiind insotit de un subofiter de la Circa a zecea si am constatat ca primii trei n-aveau legatura cu crima fiind internati in acea perioada la Spitalul neuropsihiatric ""Gheorghe Marinescu"" din Bucuresti. Ramasese al patrulea, un anume Dumitru Dragomir, care locuia pe Soseaua Viilor si suferea de ""schizofrenie paranoica"". Am stat, intai, de vorba cu vecinii. Am aflat ca individul, care locuia cu mama sa, pleca de acasa cu zilele, iar cand revenea era murdar, beat, tavalit prin toate noroaiele. Pe cel cautat, nu l-am gasit. Era in perioada de plecare de acasa. Mama lui, in schimb, ne-a primit foarte amabila. A confirmat spusele vecinelor si a adaugat ca baiatul ei venise chiar in ajun acasa, intr-un hal ingrozitor. Il spalase, ii daduse sa manance, il culcase... Nu stia unde plecase din nou... Ii daduse alte haine si ""buna ziua""... Aici e momentul sa fac o paranteza. Fiind la inceputul meseriei, trebuie sa marturisesc ca n-am intrebat-o pe femeie ce facuse cu hainele murdare. Acest amanunt mi-a scapat din vedere, ceea ce ar fi fost o greseala de neiertat pentru un ofiter cu experienta. Cum era ora pranzului, ne-am intors la circa. Si peste cine dam: peste Dumitru Dragomir. ""Ia uite, zic, noi il cautam acasa si el alearga dupa noi pe-aici"". Nu era asa. Isi pierduse buletinul de identitate si venise sa i se elibereze o adeverinta temporara, pentru ca, altfel, nu putea sa-si incaseze pensia. Urma de corcodusa L-am luat intr-un birou si incet, incet am inceput sa-l descoasem cu privire la dragostea sa pentru Bubulina. Era foarte sincer si cooperant in nevinovatia sa de schizofren paranoid... ""Am iubit-o mult pe Bubulina, ne-a spus, ca Fat-Frumos pe Ileana Cosanzeana... Dar ea mi-a ranit inima si-mi intorcea spatele. N-am putut sa mai suport cum isi bate joc de dragostea mea si am omorat-o in curtea bisericii Cutitul de argint. Cu iubirea nu te joci..."" ""De atunci si pana acum, ti-ai schimbat hainele?."" ""Abia ieri, cand am fost la mama."" Mai departe cred ca va imaginati cum am alergat intr-un suflet, cum se spune, pana acasa la el. Mama sa ne-a spus ca alea nu mai erau haine si le aruncase la tomberonul de gunoi din gang. Si - bizarerie e, uneori, si viata ofiterului de judiciar - am fost in al noualea cer, cand am gasit la gunoi zdrentele acelea murdare. Si aveam de ce: s-au gasit pe ele urme de sange, care s-a dovedit a fi din sangele victimei, apoi fire de par de la victima, urme de noroi din curtea bisericii si o urma ciudata, maronie, uscata, care s-a dovedit a fi urma unei corcoduse uscata. Si aceasta a constituit o proba foarte buna, pentru ca gasisem victima sub un corcodus si pe jos se aflau mai multe corcoduse strivite. A fost, pentru mine, un caz la care se poate reflecta. Faptul ca am actionat zi de zi, neobosit, mi-a creat sansa de a fi eu cel care a ajuns primul la asasin... Nu vreau sa spun cu asta ca ceilalti n-au actionat la fel de asiduu, ci doar ca, n-as fi ajuns sa fructific aceasta sansa daca nu m-as fi angrenat cu totul in acel mecanism. Altfel, poate ca s-ar fi ajuns la acest rezultat, dar mult mai tarziu ori niciodata, cine stie.