Un hebdomadar bucurestean, de mare prestigiu candva, mai mititel astazi, timpurile mai schimba si gazetele, nu doar oamenii, publica un amplu interviu cu o doamna, ajunsa prin jocul intamplarilor si al ielelor conjuncturale, pe o anume treapta admini
Un hebdomadar bucurestean, de mare prestigiu candva, mai mititel astazi, timpurile mai schimba si gazetele, nu doar oamenii, publica un amplu interviu cu o doamna, ajunsa prin jocul intamplarilor si al ielelor conjuncturale, pe o anume treapta administrativa. Elegant si eufemistic numind situatia, altminteri mult mai lucrativa. Nu ne intereseaza numele doamnei, nici unde si cum anume isi desfasoara activitatea. Analizam doar ce afirma cu nonsalanta si fara ezitari/temeri/indoieli lucruri si evenimente pe care le cunoastem la randul nostru foarte bine. Si avem posibilitatea de a face aprecieri la obiect si subiect. Vrem sa relevam doar un anume mecanism al deformarii adevarului si sa oferim o clipa de meditatie despre cum se ajunge la minciuna fara sa minti. Simplu: prin deformarea adevarului si extragerea lui din context. Autoaprecierile inalte la adresa activitatii acelei doamne si a institutiei pe care o conduce se conjuga cu malpraxisul relationarii evenimentiale. A faptelor in sine. Dupa clasica deja lectie a lui Pristanda, care stia sa iasa onorabil la socoteala cu steagurile, betia de cuvinte a unei confesiuni/note de serviciu publice poate capata aspecte ilare si grotesti. O simpla manifestare culturala, o "actiune",in jargonul de specialitate al practicantilor, si nu al teoretizantilor universitari, nici macar inedit, capata statut de mare eveniment. Poleite in titulaturi pompoase, reluarea unor mai vechi programe vrea sa dea impresia de inspirate si inedite acte de mare cultura. Este si asta o arta de a imbrobodi "conducerile operative" si a induce sentimentul muncii pe sponci pentru inaltarea culturaliceasca romaneasca. In acelasi timp nu pricepem excesul de retorica al unor specialisti specializati doar intr-o publicistica autoapreciativa. Marile evenimente clamate teoretic, lipsind cu desavarsire. Pomenirea a numeroase prestigioase institutii si corelarea cu "activitatea noastra" devine o farsa, daca nu cumva o eleganta escrocherie. Cum avansam mai inainte procedeul, o simpla seara culturala - stim bine ca nici ea nu se face de la sine, mai ales cand ai de-a face cu birocratia si dezinteresul unei lumi care asteapta sa pice ceva, daca nu plata unui drum, macar o cazare, sau macar o viza care nu se obtine usor...- este cosmetizata si livrata mediei/autoritatilor ca mare eveniment. Caci este greu de admis ca recitarea unui text din Tristan Tzara de catre un consilier al Ministrului Culturii, fost Secretar de stat resapat, dus pe banii statului sa se plimbareasca cultural, poate fi considerat mare gest artistic. Operam cu detaliile oferite de guraliva doamna, care, sa recunoastem, poseda marea arta a imbrobodirii. Nu continuam cu exemplele, puzderie in nota informativa oferita marelui public sub forma de interviu. (Greu de crezut ca cineva trimis "acasa" de doamna poate fi atat de crestineste iubitoare de lovituri sub centura. Cunoastem genul acesta de "sefi" care au parte doar de prosti si incompetenti, ce trebuie epurati. Din pacate viata nu le confirma pornirile si nici intreg poporul roman nu poate fi dat afara, cum gandesc aceste mediocritati infatuate). Lupta pentru imagine poate naste si monstri. Nici adevarul, nici minciuna nu mai au relevanta. Se minte fara minciuni. Este grav cand minciuna capata girul autoritatii administrative, este dezolant sa constatam cum cultura poate ajunge doar o simpla forma de capatuiala. Cu ifose de acte patriotice si o gaunosenie a limbajului demna de cauze mai bune. Ambiguitatea dintre adevar si minciuna iese din ordinea firescului, asa cum adevarul livrat in forme mistificate devine o simpla si apasata minciuna. Who cares, cui ii pasa? Nimanui. Ne-am adaptat la minciuna. Este bine.
Despre autor:
