Dupa aproape doi ani de privit sistematic la televizor si de scris despre majoritatea personajele care defileaza pe-acolo, am intrat intr-un oarecare impas. Registrul atitudinilor pe care le pot avea fata de mitocanie, impostura, kitsch si prostie e relativ limitat. Ma pot indigna in gol pentru ca apoi, extenuat si invins, sa trec la ironie. Totusi, ironia e o forma a neputintei. Ea nu-i imbunatateste pe cei ironizati, ci-i izoleaza pe cei inteligenti si hazlii intr-un halo de autosuficienta. Si-atunci te intrebi ce poti face cind esti asaltat de tot felul de fanfaroni, de tate isterice, de impostori, de politicieni cu exprimare grobiana si de mitocani fara sarm. Asta bineinteles cu concursul unor realizatori si moderatori pentru care audienta e un fel de vitel de aur pe care il ridica in slavi ori de cite ori li se reproseaza indecenta si prostul-gust. Am resimtit acest impas cam in aceiasi termeni in care, in anii 90, incercam sa le explic unor rude din provincie ca a-l idolatriza pe Iliescu reprezinta modul optim de a incuia in comunism destinele nepotilor si ale copiilor lor. Gindindu-ma la asta, saptamina trecuta, intr-un moment de tristete lucida, am decis: daca-i bal, bal sa fie! Daca exploatarea in scopuri comerciale a suferintelor, tristetilor si prostiei unor nefericiti nu poate fi diminuata in nici un fel, atunci macar s-o facem vizibila prin exagerari indigerabile, pentru a o pune mai evident in lumina ochilor intredeschisi. Asta a fost gindul meu si al Simonei Tache. In timpul in care avangarda intelectuala cocheteaza cu marxismul, cel mai bine e sa scrii 1984". Din pacate, experimentul nostru a esuat intr-o concluzie: cind te uiti in golul ecranului cu sentimentul ca te diferentiezi, ca esti superior si ca meriti aplauze, ca nu esti prost ca ailalti, da, chiar si atunci, printr-un subtil viciu de procedura interioara, intretii mecanismul televiolentei. Asta tine de indirjirea cu care fiecare dintre noi isi pazeste tarimul paradisiac in care cultiva parerile extraordinare pe care le are despre sine.