Ca de obicei cind e vorba despre Andrei Serban, faima a precedat spectacolul propriu-zis al piesei „Purificare": „Socant, provocator, violenta afectiva si sexuala, teatralitate onirica si cathartica".

In termeni mai putin savanti se povestea despre actorii care se dezbraca pe scena, despre actul sexual desfasurat linga platitorii de bilet.

De altfel, primul „scandal" din Bucuresti la asta s-a si referit: la pretul biletelor, considerat exagerat de catre regizor. Piesa si numele autoarei nu sint necunoscute publicului: literatura Sarei Kane este atractiva prin valul ridicat de pe realitatea misterioasa si amenintatoare a psihozelor; lumea Sarei Kane nu seamana cu ceea ce traieste spectatorul autohton, dar si printre oamenii sensibili de aici se furiseaza spaima ca oricind ambianta familiara, marcata desigur de o ostilitate traditionala, poate deveni mediul inspaimintator, pe jumatate real, pe jumatate inventat din piesele tinerei britanice.

„Iubeste-ma sau omoara-ma!"

Droguri dobindite cu greu in cautarea unui paradis artificial, trama cautarii identitatii sexuale, intr-o lume care stie fara sa caute, innoada firele piesei intr-o permanenta stare de paroxism, de nesiguranta, de lupta cu propria neputinta si tentatie a nemiscarii.

Un baiat moare dintr-o supradoza. Sora lui il cauta si il gaseste pe masura ce renunta la sine. Doi barbati se iubesc: se iubesc acum, sau se vor iubi mereu? In alternativa categorica propusa de autoare, „iubeste-ma sau omoara-ma", iubirea e o aspiratie imposibila si moartea o durata al carei chin e foarte aproape de iubire.

Membre taiate si suc rosu

Personajele se dezbraca in cautarea unui adevar care nu suporta adaugiri, iar adaugirile hainelor le transforma in papusile jocului unui demiurg nebun. Tinker (Hatházi András), stapinul absolut al locurilor si spiritelor, prelungeste sau se opune dorintelor intime ale celor dominati de la inaltimea unui zid-granita (decorul si costumele: Adriana Grand). Dincolo de el, e fundatura, Dead End. Sau poate dincolo de zid e lumea oamenilor fericiti. Tinker insusi e dominat de o vulgara dansatoare de peep-show (Ramona Dumitrean), zeul se transforma intr-o jalnica fantoma a unei dorinte imposibil de satisfacut. El o ajuta pe Grace (Andreea Bibiri) sa gaseasca hainele lui Graham (Cristian Grosu), fratele ei (inceput al procesului de identificare), ii vegheaza procesul de transformare, devenirea de androgin, in acest timp, ii ciopirteste cu metoda pe partenerii homosexuali (Ionut Caras, Adrian Cucu), produce extrema realitate a umilintei educindu-l intru moarte pe adolescentul legat de Grace: toate acestea ne sint aratate pina la ultimele consecinte, vedem membrele taiate, sucul rosu revarsat ne confirma ceea ce stiam, ca in asemenea situatii curge singe, vedem cum Robin (Silvius Iorga) este obligat sa manince rahatul din butaforie etc. Nimic nu e „adevarat", dar Andrei Serban se apropie in mod periculos de limita la care sugestia devine tautologica si ridicola imitatie.

Adevar si sugestie

Discutind intr-un plan al absurdului, nu cred ca ar fi fost de dorit ca amputarile sa fie reale si nici nu era cazul ca rahatul sa aiba intr-adevar mirosul specific: cred ca aceasta fata ultima, concreta, a adevarului si-ar fi gasit poate locul pe scena daca ar fi fost insotita de spectacolul - mai discret poate - al durerii sufletului omenesc. Spectacolul antreneaza actorii in expunerea ororilor: pe fundal se desfasoara imagini idilice, natura isi expune armoniile, insensibila la tragediile carora le slujeste de decor. Sint momente in spectacol cind simtul estetic al regiei produce imagini in miscare de o tulburatoare si sfisietoare frumusete, dar ele sint insule de simpatie intr-o durata a indiferentei. Departe de trairea scenica a adevarului unor relatii, in cautarea unui sens de dincolo de cuvinte, actorii se supun indicatiilor, izbutind pe alocuri sa transmita ceva din tumultul unor aspiratii inexprimabile. Pe alocuri.

Peripetiile unor marginali

Ancorat in povestea personajelor, spectacolul istoriseste peripetiile extreme ale unor marginali, exprima neputinta lor de a gasi starea de echilibru, neputinta societatii de a-i intelege. Intrebarea daca e cazul ca societatea sa faca efortul de a-i integra sau adevarul lor e mai important decit vulgata codurilor comune de comportament ramine in afara scenei. In etapa de acum, viata in arta a lui Andrei Serban, acest artist roman atit de puternic in optiuni, atit de fascinant in modul de transfigurare a realitatii, atit de surprinzator in imaginile sale scenice, se consuma pe un drum accidentat: cei care ar vrea sa-l urmeze se simt adeseori parasiti. Ar plati oricit sa-l simta din nou alaturi pe marele regizor.