""Piesa de rezistenta"" a periplului nostru prin Islaz
a fost intalnirea cu nea
Gheorghe Turcu. O poveste de viata impresionanta.

La cei 91 de ani, nea Gheorghe e drept ca o lumanare si are o memorie de invidiat. Iar amintirile sale sunt demne de un roman. A luptat trei ani in cel de-al doilea razboi mondial. Ultimul an al razboiului l-a petrecut prizonier la rusi. Era toamna. Avea 25 de ani. Au fost vreo 400 cand i-au prins rusii si i-au urcat in trenul ce avea sa-i duca la Dunbaz. Isi aminteste ca au stat in picioare cinci zile si cinci nopti. Atat au facut pana acolo. O data pe zi erau dati jos din vagoane si li se dadea apa ca la vite. La Dunbaz au fost pusi sa munceasca intr-o mina de carbune. Opt ore pe zi. Munca fizica foarte grea. Devenise un robot. Traia de la o zi la alta. Nici nu se mai gandea la cei de-acasa: mama, nevasta si cei trei copii. Si nu mai stia nimic de ei, ca de scrisori nici nu putea fi vorba. Lasase in urma orice speranta de a se mai intoarce. Nu de putine ori s-a trezit cu un mort odata in stanga, altadata in dreapta. Nu toti rezistau. Faceau tifos, holera. Si totusi, inainte de Mucenici, 200 dintre ei au primit vestea eliberarii. De bucurie n-a putut sa-nghita nici un dumicat de paine, n-a putut sa doarma. A fost noaptea cea mai lunga.

ACASA. La 9 martie, in a€™44, a luat drumul spre casa. A facut o luna pana la Islaz. Ajuns acasa, bucuria revederii a fost fara margini, chiar daca era de nerecunoscut. Mama sa s-a trezit practic din morti. Zacuse pana atunci, dar nu-i gasise leac. De dorul lui zacuse. Era singurul copil pe care il mai avea in viata, dar nimeni nu stiuse ca o duruse sufletul. Vestea ca Gheorghe Turcu s-a intors de pe front a facut inconjurul satului. S-a strans lumea ca la urs. Multi de curiozitate, altii sa afle vesti despre cei ramasi la rusi. Nici nu apucase bietul de el sa se spele, sa se schimbe. Pielea ii ramasese neagra de la praful de carbune. Cand i-au pus hainele la fiert, paduchii se ridicasera la suprafata. ""Erau multi rau"", povesteste acum nea Gheorghe amuzat. Cu timpul a revenit la viata. Doi ani i-au trebuit sa scape de praful de carbune din plamani. Doar atat a avut. I-a dat Dumnezeu sanatate si a rezistat. Doar lingura de lemn pe care si-a adus-o de acolo ii mai amintea prin ce a trecut. Mult timp a mancat cu ea, pana s-a obisnuit cu cele de-acasa.

Dar amintirile lui tata-mare, cum ii spun nepotii, nu se opresc aici. Cum in razboi a petrecut mult timp pe pamant rusesc, si povestile de atunci sunt multe. Era la cavalerie si trebuia sa supravietuiasca. A suferit mult de foame si de frig. A mancat cotoare de mere aruncate de altii, frunze de varza de pe camp. A fost nevoit si sa fure. Odata un porc, altadata o capra, dintr-un pod. Povestea cu porcul era sa-i coste viata. Cand au impuscat porcul, cei care trebuia sa vina sa-i ia cu caruta au crezut ca tovarasii lor au fost prinsi si executati de rusi. Si au luat-o la sanatoasa. Cu greu i-au adus inapoi ca sa care porcul si sa se bucure de el.

Citeste si:

DEZGHETATI CU FOC DE PAIE. La fel de mult a suferit si de pe urma frigului. Intr-o iarna, el si camarazii sai au fost adapostiti de o rusoaica. O noapte intreaga a bagat femeia paie-n foc ca sa ii dezghete. Erau bocna. A avut noroc de oameni cumsecade la rusi, mai ales femei. Unele chiar i-au avertizat si le-au spus pe unde sa o ia ca sa nu cada in mainile inamicilor. Altele veneau cu oalele sa le dea de mancare. Dar nu le-a fost mereu bine. Odata era sa-i impuste si pe el si pe un camarad doua rusoaice-soldat. Nea Gheorghe s-a dat jos de pe cal si i-a ars uneia dintre ele una de i-au cazut dintii. Desi a stat doi ani pe front, nu a fost ranit. Si nici el nu stie sa fi impuscat pe cineva. Chiar daca a facut-o, nu si-a dorit niciodata asta.

CEAS, CEAS. Una peste alta, razboiul l-a ajutat sa invete limba rusa. O stie bine. Ne-a insirat o groaza de cuvinte ca sa ne convinga. Si ne-a convins. Dar, pana sa o invete, a patit rusinea. S-a dus sa-si repare talpa la un pantof. ""Ceas, ceas"", i-a spus rusul. ""Ce ceas, ceas? F...ti ceasul... Io vreau acum, ca ma grabesc"", i-a intors-o nea Gheorge cizmarului. Avea sa afle mai tarziu ca-l injurase degeaba pe bietul rus. ""Ceas"" insemna ""imediat"".

Astazi, nea Gheorghe isi traieste batranetea si isi mananca linistit pensia de agricultor si cea de veteran. Dupa atatia ani si dupa cate a patimit - a ingropat doi copii si doua sotii - spune ca nimic nu e mai de pret ca sanatatea: ""Pui mainile pe piept si te duci. Nu iei nimic cu tine"". Si mai spune ca, daca maine ar muri, nu i-ar parea rau. A trait si a vazut destule.

Munceste in gospodarie, pentru ca nu poate sa stea, si e la curent cu tot ce misca. Stie si cum sta treaba cu internetul. De telefon mobil nici nu mai incape vorba. Citeste ziare, carti, reviste. Tot ce-i pica in mana. Nu rateaza stirile, mai ales buletinul meteo, dar muzica populara e preferata lui. Politica nu-l intereseaza. Face semn a lehamite cand il intrebi. Ciudat, pentru ca, surpriza, Gheorghe Turcu este bunicul dinspre mama al lui Marius Tuca, directorul Jurnalului National, care, ca realizator de talk-show-uri, a stat fata in fata cu toti politicienii marcanti de dupa a€™89. Bunicul a fost tare mandru cand l-a vazut pe Marius prima data la televizor. ""Era cumintel, ma asculta. Odata a venit la mine pe jos de la Corabia si l-am pus sa adune corcoduse"", povesteste bunicul Gheorghe Turcu despre nepotul Marius Tuca. L-am tot descusut pe nea Gheorghe si n-a fost chip sa-l prindem cu ceva pe domna€™ director. La plecare i-am spus lui nea Gheorghe sa ne dea un mail daca isi aminteste ceva. L-am lasat zambind. Un zambet plin de intelepciunea omului trecut prin viata, al carui trofeu este viata insasi.