Lear al lui Gabor Tompa are, la Cluj, mult sub varsta cu care ne-au obisnuit anterioarele montari (a caror memorie e destul de slaba, caci nici un spectacol de prim-plan cu aceasta piesa shakespeariana n-a fost pus in scena in ultimii ani), si departe de a fi un batran senil, e un barbat in puterea varstei, resimtind puternic tratamentul de copil fara minte la care-l supun fiicele inzestrate de el insusi cu intreg regatul. Povestea pe care-o spune "Regele Lear" la Nationalul din Cluj (premiera a avut loc pe 24 octombrie) e cea a "drumului catre adevar" a unui om care si-a trait gresit viata si caruia i se da o ultima sansa de a vedea lumina. Din clipa in care le cere celor trei fiice ale sale o proba (verbala) de dragoste si ajunge sa-si surghiuneasca mezina si pe cel mai credincios dintre supusi (pe Contele de Kent), Lear e supus, pe rand, probelor dupa probe: lipsa de loialitate a lui Goneril si Regan, adevarul al carui purtator e bufonul si pe care trebuie sa invete a-l asculta, nebunia jucata a lui Edgar (fiul alungat al lui Gloucester), tradari dupa tradari. E condamnat la suferinta ca sa-si regaseasca dimensiunea umana, iar drama Contelui de Gloucester (tot o victima a propriei erori de judecata si a orgoliului care-i intuneca iubirea parinteasca) ii slujeste drept oglinda: "Nebunul il conduce pe orb", spune Lear, in scena reintalnirii cu un Gloucester care si-a pierdut privirea.
Pentru Gabor Tompa, "Regele Lear" pare spectacolul acestor oameni - al lui Lear si al bufonului, al lui Kent, Gloucester si Edgar. In Lear, Marian Ralea e delicat si puternic, fara a fi maiestuos (durerea, uman-mult-prea-umana, ii e constanta rolului, pentru care nebunia, "invatata", si ea, de la bufon, e o urmare fireasca), bufonul Ancai Hanu rade cu un ochi si plange cu celalalt, neavand totusi energia de cinism jucat a personajului (in figura "nebunului regal", regizorul citeaza copios din propria-i montare cu "Asteptandu-l pe Godot", reflex al asocierii pe care-o gaseste Tompa intre Shakespeare si Beckett; faptul ca bufonul si Cordelia sunt jucate de aceeasi actrita trimite la un strat de adancime al piesei: nebunul e glasul ascuns al constiintei lui Lear, ghidul sau catre adevarul a carui purtatoare e Cordelia).
In Kent, Catalin Herlo (rolul ii era atribuit initial lui Ovidiu Crisan) e imaginea vie a cavalerului credincios, care-si slujeste pana la moarte, cu modestie si enorma capacitate de indurare, stapanul, reusind sa fie, cu calmul sau contrapunctic, coplesitor de emotionant, iar in Gloucester, cel prins intre datoria de a asculta si propriul simt al dreptatii, care-si cauta moartea pentru a-si ispasi greselile, Cornel Raileanu face un mare rol; in Edgar, victima a fratelui vitreg si a propriei nesabuinte, cel care trece prin acelasi proces de mantuire prin nebunie ca si Lear, Ionut Caras amesteca subtilitati suprinzatoare si impardonabile naivitati actoricesti.
Privilegiind in mod flagrant anumite personaje (cele care au un rol decantatoriu in traseul purificator, de revelatie, al regelui, purificandu-se ele insele), Tompa ajunge sa le schematizeze excesiv pe celelalte; rezultatul e un spectacol dezechilibrat, cu mari deservicii aduse unor actori altminteri foarte buni. De la prima intrare in scena, Miklos Bacs (in Ducele de Cornwall, ginerele lui Lear) aduce cu sine imaginea unui tortionar fascist (statura lui impunatoare combinandu-se cu hainele negre, mantaua de piele si manusile rosii), obtuz si predispus la latrat de ordine, iar de tinicheaua acestui cliseu vizual nu scapa pana la sfarsit. Dragos Pop (in Ducele de Albany, celalalt ginere) se ia in deradere pe sine insusi, pentru ca, in mod evident, are foarte putin altceva de jucat. Iar daca Elena Ivanca (Regan) pare oricum sa faca fata greu rolului (ingrosand tusele si asa grosiere ale personajului si ridicand vocea in acute de-a dreptul stridente), la Ramona Dumitrean (Goneril), una din cele mai bune actrite de la Nationalul clujean, te doare sufletul vazand ce caricatura de fiinta intrupeaza. Caracterul "rau" al celor doua fiice ale regelui Lear e dat ca atare din prima scena (cea a declaratiilor de dragoste pentru tatal lor, cand ni se arata clar ca mint), iar fiecare intrare a lor e facuta doar sa le confirme relele intentii (pana si costumele de amazoane, stramte si de piele, le obliga la o atitudine rigida care le face antipatice - si nici costumele Cordeliei, ceva intre vestala romana si Ioana d'Arc, nu sunt mai reusite). Dezechilibrul intre modul realist, de psihologie adanca, in care sunt construiti Lear, Kent sau Gloucester, si exterioritatea schematica a personajelor negative te face sa te intrebi, cat se poate de serios, de ce regizorul n-a renuntat cu totul la ele, daca tot nu-l interesa complexitatea lor interioara (caci oamenii lui Shakespeare nu sunt niciodata cu totul buni sau cu totul rai: Regan si Goneril au trait toata viata in umbra iubirii purtate de tatal lor surorii mai mici, nevoite sa se marite cu barbati alesi de rege si acumuland frustrari dupa frustrari, iar rautatile lor tin de un intreg context nefericit peste care puterea capatata brusc vine pe neasteptate; felul cum il trateaza pe Lear e reflexul propriilor lui lectii de inumanitate).
Ca sa nu mai spunem ca exista si cel putin o mare bizarerie de distributie - cea a lui Dan Chiorean in rolul bastardului Edmund, care, cu fizicul sau, hainele de motociclist (de piele) si gestica larga, starneste rasul de cum intra in scena, si e cu totul necreditabil in rolul unui fiu nelegitim capabil de strategii malefice de parvenire. Faptul ca si Regan, si Goneril se indragostesc pasional de el n-are nici o ratiune psihologica, pare mai degraba rezultatul unei vraji exterioare, de "deus ex machina", si, de vreme ce nu poti crede o secunda ce se petrece pe scena, trebuie sa-l crezi pe cuvant pe autorul spectacolului ca asa stau lucrurile cu iubirile duceselor, dilemele lui Edmund si gelozia lui Albany.
Exista in montarea lui Gabor Tompa nu numai mai multe registre de interpretare (care opune jocul "inalt", exterior, al lui Regan, Goneril, Cornwall, Albany, celui realist psihologic al lui Lear, Kent etc., cu urmarile de care am vorbit), ci si mai multe registre de limbaj. Traducatorul acestei versiuni a "Regelui Lear" a murit in 1946, "batranetea" limbii in care l-a transpus pe Shakespeare e evidenta, iar o adaptare a ei, motivata. Ca si in cazul lumii din "Lear", insa, interesul lui Tompa si Visky e precis orientat si in ce priveste contemporaneizarea vocabularului si formularilor: replicile-cheie au precizia si claritatea romanei de secol XXI, celelalte (mult prea multe) suna a limba cronicarilor munteni (si nu e vorba de o caracterizare a personajului prin limbaj - cele doua registre alterneaza in vorbirea unuia si aceluiasi), un exercitiu de ascultare destul de obositor pentru spectator, avand in vedere lungimea remarcabila a spectacolului (trei ore si jumatate). Exceptand kitsch-ul platformei pe care sunt aduse la final Regan si Goneril (deja moarte) si pe care se prabuseste si asasinatul Edmund, decorul lui Andrei Both (patru turnuri inalte de lemn, care se reaseaza in structuri geometrice diferite de la o scena la alta) e o idee stralucita, care dinamizeaza si da ritm spectacolului (la fel ca si muzica "live" a lui Iosif Hertea). Un spectacol-parabola crestina, cu reusite si neimpliniri.
Teatrul National "Lucian Blaga", Cluj * "Regele Lear" de William Shakespeare * Traducere de Dragos Protopopescu, adaptata de Gabor Tompa si Andras Visky * Cu: Marian Ralea, Cornel Raileanu, Catalin Herlo, Dragos Pop, Miklos Bacs, Ramona Dumitrean, Elena Ivanca, Anca Hanu, Ionut Caras, Adrian Cucu, Emanuel Petran, Cristian Grosu, Dan Chiorean, Cristian Rigman, Ion Marian, Petre Bacioiu, Ruslan Barlea, Catalin Codreanu etc. * Decorul: Andrei Both * Costumele: Carmencita Brojboiu * Masti: Ilona Jaro-Varga * Muzica: Iosif Hertea * Regia: Gabor Tompa