Format la Scoala lui Aristotel si a lui Kant, filozoful de origine germana Gerhard Seel, este unul din carturarii de prima importanta ai Elvetiei de azi. Profesor universitar de filozofie la Universitatea din Berna, Director al Institutului de filozofie al Universitatii din Berna si Secretar general al Academiei internationale de filozofie a Artei, Gerhard Seel, are si numeroase contributii in domeniul filozofiei dreptului, a dreptului omului de a exista. Una din cele mai interesante este aceea referitoare la "drepturile foetus-ului" pentru care a fost invitat sa conferentieze la congrese de biologie si de medicina din intreaga lume. De asemenea, un alt domeniu care-l preocupa este cel al filozofiei religiilor, domeniu in care a predat cursuri la Universitatea din Neuchatel..
Aristotel ramane insa, marea pasiune , Gerhard Seel dedicand operei acestuia valoroase studii, si carti, traduse in numeroase limbi, constituind o contributie esentiala, la intelegerea operei acestui mare filozof al antichitatii. Facand studii solide la Bonn si la Berlin, de filozofie, germanistica si istorie, citind si vorbind greaca veche, latina, araba, din dorinta de-a sti de la sursa filozofii antici, Gerhard Seel militeaza prin opera sa, prin convingerile sale, pentru o lume lipsita de conflicte militare, carora nu le gaseste ratiunea. Filozofia artei, are in Gerhard Seel, un eminent cunoscator si comentator. "Dupa sfarsitul artei" este cartea care va aparea in curand la o prestigioasa editura din Basel, fiind asteptata cu un mare interes.
L-am cunoscut de curand pe Gerhard Seel la Neuchatel. Un carturar cald, deschis, cu infinita disponibilitate de dialog, ceea ce a dus, intr-un final, la nasterea unei carti a carei aparitie sper sa se intample nu peste mult timp.
Gerhard Seel, de ce s-a afirmat cu insistenta spre sfarsitul secolului 20, ca istoria artei isi traieste sfarsitul?
S-a pornit de la ideea ca mileniul se termina. Un istoric al artei, Hans Belting si un filozof american Arthur Danto, au declarat, ca istoria artei este terminata. Ce inseamna asta? Asta inseamna ca, in istoria artei, urmeaza o suita de stiluri. Renasterea, Barocul, Roccoco-ul, Clasicismul fiecare din aceste stiluri s-a vrut creator al noii arte. De asemenea, in muzee, exista intotdeauna, ceea ce s-a numit mai tarziu, la sfarsitul secolului 19, "Avangarda". Avangarda, este o miscare artistica ce respinge stilul, pe care artistii l-au cunoscut in momentul cand au luat contactul cu arta. Practic, ea este o ruptura. Sa luam exemplul lui Picasso care, era format in Academia in care preda tatal sau si unde si-a insusit un stil clasic pe care l-a practicat si l-a stapanit perfect de altminteri, in binecunoscutul stil academic clasic spaniol. La un moment dat, cu grupul de artisti pe care i-a intalnit la Paris, a vrut sa faca ceva nou. Deci, putem observa cum, dupa o miscare ce rupe cu stilul clasic (ea insasi clasicizandu-se dupa aceea, si care intr-o faza ulterioara, se autoironizeaza ceea ce uneori numim Romantism), vine o noua "Avangarda", astfel, incat avem o suita. Pentru a vorbi de istorie, trebuie sa avem o suita. Arthur Danto numeste asta un "a narrative", adica ceva ce se poate povesti. Daca nu am putea sa-l povestim, am avea nevoie de o suita de evenimente cu viata unei persoane si, crede Danto, "Ready made-ul" (Andy Warhol, Duchamps si altii) s-a epuizat. In concluzie, el vrea sa spuna ca nu mai exista o suita de stiluri, ci toate stilurile exista in paralel, in acelasi timp. Nu mai este vorba de o Avangarda, este vorba de o pluralitate de Avangarde care se exclud mutual.
Este dezorientata lumea artei?
Da, si asta face ca, sa nu mai existe nici o orientare.
Ati studiat profund filozofia antica. De ce este si astazi atat de importanta studierea ei?
Studiul filozofiei antice este foarte important, practic pentru toate marile subiecte, toate marile intrebari, toate marile idei ale filozofiei occidentale fiindca?, dupa parerea mea nu exista decat filozofie occidentala.
Sa nu existe, spre exemplu, filozofie orientala?
La chinezi, de exemplu, nu e vorba de o filozofie adevarata. Confucius pune "bunul simt" in forma de gandire universala, in timp ce filozofia greaca nu este o filozofie a "bunului simt", este o filozofie care se opune "bunului simt", prin radicalitatea ei. Deci este o filozofie care reflecteaza asupra unor lucruri la care omul de pe strada nu s-ar gandi niciodata. Sa luam drept pilda, "Paradoxul lui Xenon" care pare a dovedi ca nu exista "miscare". Ori, fiecare din noi stim ca exista miscare. Deci, daca filozofia ar vrea sa se alinieze la ceea ce stie toata lumea, deja ea si-a ratat misiunea. Dar ea poate realiza o interogare mai radicala, o radicalitate care intervine pentru prima data in filozofia greaca antica. Am putea spune ca, utilitatea acestei filozofii, este chiar nonutilitatea ei.
Era un lux al societatii grecesti?
Un fel de lux pe care societatea greaca putea sa si-l permita, datorita bogatiei care era obtinuta prin dezvoltarea economiei, a comertului, a noii clase care se stabilea in cetati. Asadar, trebuie sa revenim intotdeauna asupra acestei gandiri nu numai pentru ca ea a inventat marile intrebari filozofice, dar si pentru ca grecii au demonstrat ca acest spirit filozofic este al nostru astazi: Radicalitatea intrebarii, indrazneala de a pune la indoiala tot, absolut tot, fara limita, si punerea in chestiune a insasi gandirii. Filozofia se pune pe sine intotdeauna la indoiala.
Exista o traditie in ce priveste studiul filozofiei antice.
Da, si cred, ca trebuie sa mentinem aceasta mare traditie, studiind textele antice.
Si cum am putea sa le studiem?
Putem sa le studiem numai daca stapanim limba greaca.
Traducerile nu sunt utile?
Traducerile sunt utile, pentru studiu, dar nu suficiente. Este necesar pentru un filozof sa-si dea osteneala de-a invata greaca veche si, desigur, in mai mica masura, latina pentru a vedea contributiile in latina care au fost aduse gandirii grecesti. Putem sa tragem mai multe linii paralele intre filozofia analitica si filozofia antica. Filozofia analitica isi propune sa depaseasca falsele intrebari filozofice printr-o analiza a limbajului si printr-o dezvoltare a unei semantici si a unei logici.
Incet, incet iata, am ajuns la Aristotel.
Este exact ce gasim la Aristotel in fata sofismului si a argumentelor sofistilor. Aristotel a vazut cum Platon lupta impotriva falsei filozofii a sofistilor si a inteles necesitatea de a dezvolta o logica si o semantica, pentru ca limba in care se avansau tezele filozofice sa nu mai fie ambigua si sa nu mai fie polisemica. Acesta este exact demersul pe care in zilele noastre vrea sa-l faca filozofia analitica. Deci, ea nu este atat de noua si atat de moderna, cum am vrea cateodata sa credem.
Cat este de veche?
Ea descinde mai degraba din filozofia lui Aristotel si a altor scoli antice, ca de pilda Scoala Anticilor si toata miscarea pe care o numim "miscarea dialectica". E tocmai miscarea care vrea sa dezvolte o semantica si o logica pentru a face fata falselor argumente ale sofistilor.
Cum reactioneaza arta vis-a-vis de filozofie?
Cred ca, in lunga istorie, arta si filozofia faceau parte din cultura noastra si s-au dezvoltat in paralel. Exista intotdeauna o dominare a filozofiei asupra artei, pentru ca filozofia a vrut sa dea o definitie artei. De pilda Platon, spunea ca arta este un fel de mimetism, un fel de imitatio. Cu aceasta definitie, filozofia a marcat istoria artei, pentru ca artistii, mai mult sau mai putin, implicit sau explicit, au acceptat aceasta definitie si au incercat sa fie creativi, imitand in acelasi timp.
Este o carte celebra, "Mimesis" a lui Auerbach. S-a tradus si in romaneste acum trei decenii. O carte importanta.
O stiu, am citit-o. Exact despre asta este vorba. Cred ca, Arthur Danto are dreptate cu teza lui, dar o interpretez intr-un sens mai global: Ceea ce el numeste "sfarsitul artei" este sfarsitul dominatiei filozofiei asupra artei, adica arta a gasit ea insasi propria ei natura si propria ei esenta. Arta nu este o tentativa de a imita ceva care exista, e mai degraba (asa o concep eu), un joc liber. Adica arta, nu primeste legi de la natura, nu primeste legi si reguli de la filozofie, ci isi creeaza ea insasi propriile legi. Nu sunt legi scrise pe o hartie sau invatate intr-o Academie. Mai degraba sunt legi facute prin insusi actul creativ. Daca artistul reuseste o opera, el creeaza in acelasi timp legile dupa care opera trebuie sa fie interpretata.
Aveti o definitie proprie pentru asta?
Eu numesc asta "Universalul artefactului". Sa luam spre exemplu cutitul. Omul cavernelor a inventat cutite, silexuri ca sa taie. El nu a dat un mod de folosinta in scris cutitului. Cutitul indica cum trebuie sa fie folosit. Un altul care vine, stie imediat cum trebuie sa fie utilizat. Deci "modul de folosinta" e purtat el insusi in artefat. Si asta este "´Universalul artefax-ului".
Este acelasi lucru cu opera de arta?
Este acelasi lucru cu o opera de arta reusita, pentru ca, fenomenul pe care-l observam este ca o mare opera de arta provoaca succesiunea. Cand un artist se indreapta spre o noua directie cu o opera, alti artisti inteleg ce a vrut sa faca sii se gandesc ca, poate acel artist este pe drumul bun, dar inca nu a reusit cu adevarat ce a vrut sa faca, asa ca, este o provocare, un pariu pentru alti artisti sa lucreze in aceeasi directie. Vedem asta in toate marile miscari de arta. Exista "succesorii" care merg in aceeasi directie nu pentru ca s-au dus intr-o academie unde au invatat anumite legi ale artei, ci pentru ca, au inteles ei insisi legile inscrise intr-o opera importanta. .Si cred, ca aceasta intelegere a autonomiei artei, vizavi de arta, de religie, de drept, de morala, de filozofie, e pentru prima data cu adevarat stabilita in operele de la sfarsitul secolului 20. In acest sens, studiul artei si-a gasit autonomia, a revenit la esenta ei, deci e un mare moment al istoriei, pe care-l traim si nu putem vorbi despre un "sfarsit", ci, despre un "inceput", deoarece acum, pentru prima data, arta e cu adevarat libera. E remarcabil ca nu filozofii sunt cei care prin teorii diverse au eliberat arta, ci artistul insusi, prin opera lui a realizat aceasta eliberare.
Care este aspiratia de astazi a umanitatii?
Umanitatea se gaseste intr-o faza decisiva sau mai bine spus intr-o faza de criza. Cuvantul "criza" vine din greaca si desemneaza momentul in care o intreprindere e pe cale fie sa reuseasca, fie sa esueze. La fel spunem si despre un bolnav care, fie se va vindeca, fie va muri. Este pentru prima data astazi ca omenirea are pe diverse planuri, posibilitatea de sinucidere colectiva. Armele nucleare, tehnologia genetica, schimbarea climei, criza mediului inconjurator, toate acestea arata ca oamenii sunt pe cale fie sa distruga bazele propriei lor existente, fie sa depaseasca aceasta amenintare, gasind mijloacele de iesire din criza.
Cum s-ar putea iesi din criza?
Prin mai multe feluri in acelasi timp, altfel lucrurile se vor agrava. Ar trebui gasite in plan politic si in plan economic, mijloacele de a evita razboaiele si de a face sistemul mondial economic, globalizat, mai just. O treime din omenire traieste in lux si consuma 90% din resursele naturale. Restul omenirii traieste in foamete sau din resturi. Ar trebui inventat un sistem politic si economic mai just. Ar fi primul lucru. Apoi, sa se gaseasca mijloacele tehnologice pentru a depasi criza ecologica, adica exact contrariul a ceea ce anumiti membri ai miscarii ecologice au propus, si anume, nu cu "mai putina tehnologie", ci mai ales cu o alta tehnologie.
Dar "intoarcerea la natura"...?
Nu putem sa ne intoarcem la natura. Nu ne putem intoarce in padurile virgine si trai ca maimutele in copaci. Dimpotriva, trebuie sa impingem capacitatile noastre tehnologice, intr-un sens bun, pentru a dezvolta tehnologia care prezerva natura, economizeaza energia, care sa permita tuturor sa traiasca decent pe aceasta planeta. Ar trebui, desigur franata in anumite parti ale globului explozia demografica, de asemenea cu ajutorul unei politici, in acest sens. Cred deci, ca ar trebui un enorm efort stiintific, politic si economic, pentru a iesi invingatori din aceasta criza.
Este nelinistitoare celebra fraza spusa/atribuita lui Malraux?
Cat priveste celebra fraza, ma opun in mod radical. As spune exact invers: "Daca secolul 21 va fi religios, nu va fi de loc". Ceea ce se observa astazi, e ca acest "nou val" de religiozitate nu e salvarea, pentru ca avem de a face cu un puternic fundamentalism si fanatism religios. Malraux ar spune cu siguranta : "o falsa conceptie a religiei". Deci, secolul 21 religios, este pe cale de a deveni aberatia religiei. Singurul mod de a concepe o religie, este de-a o concepe ca pe o religie total personala si individuala intre om si Dumnezeu. Daca un al treilea intervine, relatia este falsificata si, este cu atat mai falsificata, cu cat cel care intervine, se amesteca, este o putere spirituala si politica in acelasi timp, cum e cazul tuturor bisericilor.
Chiar toate bisericile sunt implicate in jocurile puterii?
Nu, nu chiar toate. De altfel, daca cineva a vrut ca religia sa fie detasata de putere, acela a fost Iisus Christos.
Deci, a spune ca secolul 21 va fi secolul religiei, as putea sa inteleg, daca ar fi vorba de religie asa cum o concep eu, dar daca e secolul unei religii intelese ca o intreprindere de putere, o incercare de a confisca constiinta oamenilor si de ajuca chiar un joc, (eventual politic) cu Dumnezeu, acest lucru e periculos, destructiv. De altfel, un grup de filozofi germani, ne vom intalni in primavara urmatoare la Dubrovnik, subiectul conferintei fiind "Conceptul de Dumnezeu".
Vor fi filozofi care cred in Dumnezeu?
Nu, acesti filozofi, in majoritate, nu cred in Dumnezeu.
Atunci de ce a fost ales acest concept?
Pentru ca, independent de credinta in Dumnezeu sau de negarea lui, este important sa existe un mod logic, coerent asupra Lui. Un Dumnezeu care pleaca intr-un razboi este un Dumnezeu de neimaginat, pentru ca acest lucru vine in contradictie cu bunatatea Lui, dreptatea Lui, atotputerea Lui. Tot asa cum nu pot fi concepute partide ale lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e partizan, nu e alaturi de unii si impotriva altora. E o falsa conceptie asupra Lui. Deci, ne facem idei ridicole asupra lui Dumnezeu, ceea ce este in fond un fel de blasfemie, pentru cei care se declara a fi partizanii lui Dumnezeu si afirma totusi ca Dumnezeu are nevoie de cativa fara putere, care sa-i apere cauza. Dar El este omnipotent si nu are nevoie de aparare, cum s-a declarat deseori prin razboaie, unde armele erau binecuvantate de preoti. Deci, daca Dumnezeu e alaturi de cele doua parti care lupta, ar trebui sa se imparta in doua, si atunci nu am avea un Dumnezeu, ci doi. Deci este o falie, o deficienta a teologiei in toate acestea, este o teologie care nu-si mai face treaba. Dumnezeu este deasupra vietii umane, si nu cineva care ia parte la mici conflicte si afaceri. Este deasupra si, tocmai fiind asa, poate fi partenerul unei relatii religioase.
Relatia dintre individul uman si Dumnezeu (Kierkegaard), este ca relatia de dragoste in care nu se poate substitui un partener prin altul. Este o relatie unica. Un al treilea nu poate avea un rol intr-o relatie de dragoste intre doi oameni. Ar fi contradictoriu sa fie amestecat si altcineva. Este exact cazul unei relatii religioase, in care partenerul e Dumnezeu. E o relatie imediata care exista doar atata timp cat Dumnezeu nu este redus la ceva uman, limitat, relativ, ci este Cel caruia trebuie sa-i lasam toata gloria si toata grandoarea.
Cum comentati "Epistola catre Corinteni"?
Ceea ce este nefast in aceasta "Epistola catre Corinteni", este sfarsitul, unde Sfantul Pavel pare a acuza poporul evreu de a-l fi ucis pe Iisus. In lungile secole ale istoriei crestine, a fost folosit acest pasaj, aceasta fraza pentru a justifica pogroamele impotriva evreilor, in diversele tari, pentru orice alta actiune impotriva evreilor care se stabilisera si coabitasera cu crestinii in orasele Evului Mediu. E destul de ciudat sa gasim asta - nu sunt un specialist de exegeze si nici al Epistolei Sfantului Pavel. Stiu insa ca exista diverse interpretari; exista si ipoteza ca aceasta fraza a fost adaugata ulterior, ea neexistand in Scrisoarea originala. Nu pot sa judec. In orice caz Pavel, el insusi evreu, nu a putut spune aceasta fraza ca pe o acuzatie a evreilor in general, cu siguranta a vrut sa acuze o fractiune de evrei care erau politic activi in Ierusalimul primului secol, si jucasera un rol negativ. Deci, personal cred, ca este un abuz care se face, si din pacate ii critic inca odata pe teologii crestini care nu au avut curajul sa dezamorseze aceasta "bomba" pe care cuvintele o contineau. Unii au folosit-o ei insisi si biserica catolica si biserica de la Roma au avut nevoie de mult timp (si este meritul lui Ioan-Paul al doilea), ca s-a facut un prim pas pentru a reconcilia Crestinatatea cu Iudaismul). Ar fi trebuit sa facem acelasi lucru cred, cu Islamismul.
Nu e o utopie?
Avem un frumos exemplu al Imparatului Frederich al doilea de Hohenstaufen, care domnea la inceputul secolului al 13-lea peste Imperiul Roman, dar care era fiul unei printese arabe nascuta in Sicilia, la Palermo. El vorbea perfect limba araba si avea o corespondenta in araba cu sultanul din Cairo, care reusise sa negocieze o solutie in disputa pentru Pamantul Sfant, cu mijloace pacifiste. Este exemplul demn de a fi urmat astazi.
Ar trebui sa vedem si ca Islamul, in conceptul sau de baza, este o religie foarte aproape de Crestinism si Iudaism. Sunt deci, mult mai multe lucruri pe care le avem in comun, decat cele care ne deosebesc si, as spune acest lucru legat de istorie, chiar daca istoria a numarat 1000 de ani de opozitie, de razboaie. Ceea ce uitam foarte des este ca si prin razboaie se creeaza lucruri pe care le avem in comun. Cruciatii, cavalerii, reveneau de la Pamantul Sfant, cu tot felul de lucruri bune. Au adus cu ei sapunul, au introdus baile, stiintele, matematica. Cifrele noastre sunt arabe, cele mai multe progrese in matematica le facusera arabii. Suntem asadar tributari culturii arabe. Sa ne imaginam ca in secolul al 9-lea, cand la noi nu existau universitati, la Bagdad existau librarii publice! Oamenii erau cultivati si numai din cauza unei deplorabile dogmatizari a Islamului, incepand din secolul al 14-lea, deodata a fost suprimata gandirea libera, in timp ce Occidentul, prin Renastere, prin Reforma, prin epoca Luminilor, a castigat libertatea gandirii. Dar, aceasta libertate a dus la contrastul pe care-l traim astazi. Totusi, daca privim fondul, ar trebui sa concludem ca, pentru cultura noastra, gandirea islamica, este aproape la fel de importanta ca si gandirea crestina si ar trebui sa regasim ( nu pot spune unitate), macar un anumit dialog.
L-ati citit pe Mircea Eliade?
Da, desigur, dar nu pot spune ca am o adevarata cunoastere asupra operei lui. Mircea Eliade este o mare figura a secolului 20, dar personal nu am o relatie cu gandirea lui.
Puterea si utilitatea filozofiei. Cum s-ar traduce puterea si utilitatea filozofiei, in zilele noastre?
Cum am spus inainte, marea utilitate a filozofiei consta in nonutilitatea ei. Putem spune ca si forta ei consta in lipsa ei de forta. E curios de vazut in istoria filozofiei ca, intotdeauna au existat filozofi persecutati de putere.
Incepand cu Socrate.
Si continuind cu Ibn-Rasid, Averroes, Galileo Galilei si putem continua lunga lista. E ciudat, ca o persoana care nu poarta aurul, poate sa-i sperie pe cei care-l poarta! Eu cred, ca raspunsul se gaseste intr-o reflectie a lui Kant. El a spus odata ca, "Mai marii lumii incearca sa justifice puterea pe care o exerseaza" . Asta arata ca puterea lor depinde intr-o anumita masura, de justificare. Pentru ca, puterea pe care un om o are asupra altor oameni, depinde de faptul ca exista indeajuns de multi oameni care accepta exercitiul puterii lui. Nu exista nici un dominator politic care sa nu fi inteles ca puterea lui politica depinde de capacitatea lui de a convinge oamenii. Ei bine, filozofii sunt exact aceia care descopera, in tentativele de a convinge pe oameni, faliile, defectele, falsele argumente, minciunile si arata politicii propria sa oglinda. Acest rol, filozofia trebuie sa-l poarte ca in trecut. Ea nu trebuie sa se ascunda, ci trebuie sa spuna deschis, sa indrazneasca sa spuna, sa numeasca criminalii pe adevaratul lor nume pe care-l merita. Filozofia cere curaj si este periculoasa. E dificil sa fii filozof, angajat al statului, intr-o universitate, unde filozofia e platita de cei pe care trebuie sa-i critice.
Este dificil deci, sa fii filozof in societatea de azi.
Da, daca luam acest fapt in serios. Bineinteles, au fost intotdeauna filozofi care au conceput munca lor ca justificare a"ceea ce exista". Marx l-a criticat pe maestrul sau Hegel pentru a fi zis ca realitatea coincide cu adevarul si ca realitatea coincide cu ceea ce "trebuie ea sa fie", dar nu aveam nevoie de Marx ca sa intelegem ca e o eroare. Daca privim realitatea de azi, constatam, ca e departe de ceea ce ar fi trebuit sa fie, e foarte departe de ceea ce ar fi o situatie normala, ca sa nu mai vorbim de o situatie ideala!
Are nevoie filozoful de astazi de "Turnul de Fildes"?
Avem nevoie sa ne retragem din cand in cand. Figura lui Zarathustra la Nietzsche, nu-i asa, este o figura care are nevoie sa se retraga pentru reflectie. Dar la Nietzsche, ca si la alti ganditori, retragerea este prepararea pentru marsul invers: iesirea din "Turnul de Fildes". Cea mai buna formulare despre toate acestea se gaseste in parabola pesterei, la Platon. Cel care e dezlegat de lanturile lui si care urca spre intrarea in pestera si vede soarele, adica adevarul care, are, spune Platon, tendinta de a ramane acolo, bucurandu-se de puritate, de ceea ce vede. Dar Platon, spune clar ca, odata ce a vazut soarele, e obligat sa se intoarca in pestera si acolo, cei care sunt inca legati nu vor sa creada ce le spune el. Si il ameninta cu moartea, daca nu ii lasa cu umbrele lor. Aceasta parabola descrie bine situatia filozofului.
Pe filozof nu-l prea asculta nimeni?
Nici astazi oamenii nu prea asculta ceea ce spune filozoful. Cand Platon spune aceasta parabola, se gandeste la moartea lui Socrate, la destinul lui Socrate. Ar fi fost foarte curios daca nu ar fi facut-o in acel moment, pentru ca, subiectul din "Republica" este justitia si Socrate a cautat definitia justitiei toata viata. E limpede ca Platon scrie Republica in memoria lui Socrate, pentru a indeplini ceea ce Socrate nu a putut indeplini. Avem deja la inceputurile filozofiei un raspuns care este valabil.
Este o seara de august minunat de instelata. Priviti deseori luna si stelele de aici din apropierea lacului?
Referindu-ma la celebrul dicton al lui Kant, spun ca ceea ce l-a mirat cel mai mult a fost "legea morala" din sufletul lui si "cerul instelat" de deasupra lui. Am fost surprins sau poate deloc surprins, cand am descoperit ca acestea se gaseau deja la Aristotel in "Etica Nicomahica". Aristotel face exact aceasta paralela intre morala si "cerul instelat". Bineinteles, e natural sa aratam copiilor nostri cerul instelat, pentru ca ne fascineaza, ne mira, iar astrofizica din zilele noastre e o disciplina care atrage multa lume, nu pentru ca s-au facut asa mari progrese, ci pentru ca ne aflam in fata infinitului, tot asa cum nu putem intelege "legea morala". Daca natura ar fi vrut, cum spune Darwin sa asigure supravietuirea rasei umane, oare ar fi fost necesar sa implanteze in sufletul omului, "legea morala"? Sau "legea morala" arata mai degraba o dimensiune transcendentala a omului, care este la aceeasi dimensiune cu infinitatea universului din jurnul nostru? Infinitul este in noi, pentru ca "legea morala" este o lege absoluta, fara explicatii, fara alte justificari, dar nu exista nici o cultura care intr-un fel sau altul sa nu fi dezvoltat pe de o parte religia si pe de alta parte ideea unei morale. De aceea sunt foarte atasat de ideea lui Kant de a pune in paralel aceste doua forme de infinit.
Dialog realizat de Iolanda Malamen
August, 2006, Neuchatel
(Fragment din cartea de convorbiri cu Gerhard Seel, aflata in lucru)