La 66 de ani si peste 30 de filme, Brian De Palma e in continuare baubaul criticilor (in afara de o minoritate fidela, care trebuie sa-l apere de ceea ce seamana mereu a lapidare scrisa), al majoritatii spectatorilor (mai ales cei americani) si in speta al box office-ului. Noul sau film, "The Black Dahlia"/ "Dulcele sarut al Daliei", dupa patru ani de la anteriorul "Femme Fatale", este un exercitiu de stil intr-un gen mitic, "film noir", si inca o meditatie asupra temelor sale recurente: tradare/ loialitate, imagine/ manipulare, obsesia dublului si fraudei.
Alaturi de directorul sau de imagine Vilmos Zsigmond, De Palma a imaginat ceea ce si-a dorit (si a reusit): cel mai bine filmat "film noir". Culorile sunt mai ales desaturate, spre sepia, cu o nuanta fatala de rosu. Combinatia incendiara dintre cei doi e un cocktail Molotov (desi mai mult cocktail Dziga Vertov) vizual. Venerabilul director de imagine maghiar (76 de ani, 74 de filme) a mai lucrat cu De Palma de trei ori, la "Obsession" (1976), "Blow Out" (1981) si "The Bonfire of the Vanities" (1990). El defineste genul dupa cum urmeaza: "Film noir este o forma de arta abstracta care foloseste lumini si umbre pentru a reda atmosfera povestii. Inainte de a fi folosita pe film, tehnica a fost practicata in pictura, mai ales in epoca Caravaggio. Si in fotografiile alb-negru".
Dar "Black Dahlia" nu este numai un "film noir" ultrapersonal si autoreferential, ci si o mult asteptata ecanizare a unei carti renumite, la randul ei ancheta fictionala asupra celui mai celebru caz neelucidat din istoria criminalistica americana. Este vorba de asasinarea sadica a tinerei actrite aspirante Elisabeth Short, gasita taiata in doua, pe 15 ianuarie1947. Ea a fost poreclita "Dalia neagra", datorita filmului "The Blue Dahlia" (cu Veronica Lake), care rula atunci in cinematografe. Un caz obsesie pentru toata lumea, de la Orson Welles la Marylin Manson. Romanul lui James Ellroy ("L.A. Confidential"), a aparut acum douazeci de ani, tot atét timp cat i-a trebuit sa ajunga pe ecran, povestea fiind considerata prea tenebroasa, socanta si repulsiva pentru a putea fi produsa de un studio din Hollywood. Mai bine mai tarziu, dar in formatul corect! Ellroy e primul care se declara ultra-multumit de rezultat, desi exista schimbari majore si scurtari necesare de timing fata de sursa orginala.
Protagonistii dramei conturate ca o panza de paianjen inselatoare in jurul Daliei sunt trei actori tineri cu calitati certe de staruri: Scarlett Johansson (votata cea mai sexy femeie din lume de revista "Esquire"), Hillary Swank, Josh Hartnett. Ei sunt secondati de Aaron Eckhart si de o galerie de roluri episodice, din care se remarca adevarata vedeta a filmului, o aparitie post-mortem, Elisabeth Short, jucata de Mia Kirchner in flash-back-uri cinematografice perverse, insotite de vocea din off, acida, a regizorului.
Odata ce De Palma a venit la carma acestui proiect-taifun (anterior, trebuia sa regizeze David Fincher, alt maestru al temelor intunecate), producatorii ar fi trebuit sa se astepte la un film controversat si indigest pentru consumul de popcorn/ multiplex. Iar pentru toti cei ce-l mentioneaza pe Hitchcock, De Palma e mai aproape aici de Fritz Lang decat de Hitchcock (desi Scarlett Johansson e filmata exact ca Tippi Hedren in cateva planuri). Los Angeles-ul din film (reconstituit in studio in Bulgaria - scenografie geniala de Dante Ferretti) este acelasi oras murdar, dantesc, de la capatul noptii, din "Somnul de veci", "Chinatown", "The Long Goodbye", "Lost Highway"/ "Mullholand Drive" de David Lynch si "Body Double" al aceluiasi De Palma. Un microcosmos autofetisist si un puzzle diabolic, gotic si baroc, voyerist si necrofil, decadent si incomod, asa cum rar un film mai poate fi in ziua de azi.