Se va incheia, la 1 ianuarie 2007, o etapa lunga si chinuitoare din istoria mare a natiunii noastre, ca si din micile istorii ale fiecaruia dintre noi. Vom mai avea, fireste, multe de facut de-atunci inainte pana sa ajungem o tara normala, dar in linii mari, odata integrati in NATO si in Uniunea Europeana, putem spune ca grosul tranzitiei s-a terminat. A durat mult mai mult decat ne-am fi inchipuit: saptesprezece ani in plus furati vietilor noastre, dupa atatia alti ani irositi inainte. De multe ori ne miram ca romanii sunt isteroizi si cu moralul la pamant, dar prin
ce-am trecut noi in valurile astea de nenorociri, de saptezeci de ani incoace (dictaturi fasciste si comuniste, tranzitii fara sfarsit), sa fereasca Dumnezeu pe oricine. Imi spunea cineva: istoria e ca inelele unui copac. Poti nimeri intr-unul luminos sau intr-unul intunecat, cum ti-e soarta. In cazul nostru, timp de trei generatii au fost numai intunecate...
Ar fi putut fi altfel? Am fi putut evita sirul acesta de catastrofe? E greu de spus. In toti acesti saptezeci de ani, destinul nostru a fost decis de prezenta langa noi, ca o amenintare teribila, a unui mare imperiu. Si inainte fuseseram prinsi intre trei astfel de colosi: turcii, rusii si austro-ungarii. Dar doi dintre ei pierdusera primul razboi si colapsasera. Rusii au fost si ei la un pas de colaps in 1918. Ar fi fost o binefacere pentru ei si pentru intreaga lume. Din nefericire, imperiul tarilor disparand, i-a luat locul un gigantic lagar de concentrare, un pericol de moarte pentru toti vecinii sai, imperiul sovietic. Teama de bolsevizare a-mpins Europa in cealalta extrema criminala, nazismul. De-aici (si dintr-un antisemitism endemic care asocia bolsevismul cu iudaismul) s-au nascut si dictaturile noastre fascistoide din jurul lui 1940. Dupa al doilea razboi mondial, am fost victima unui rusinos targ incheiat de Occident cu monstrul sovietic, si, sub rusi, soarta noastra a fost pecetluita. Neinsemnatul partid comunist roman a preluat puterea si a distrus, in zece ani, orice urma de normalitate a vietii nationale. Am trait apoi o dictatura sinistra, de tip asiatic, intemeiata tot pe frica de rusi. Un fel de national-securism care nu mai avea nici o legatura (aici tov. Iliescu avea dreptate) cu comunismul sau socialismul. Am fi putut sa ne revoltam ca ungurii in 1956, ca RDG-istii sau ca polonezii. Am fi obtinut poate o tiranie ceva mai blanda. Nu insa si libertatea, atata vreme cat Occidentul a ramas pasiv la toate revoltele din lagarul comunist. Canarul galben al Phoenix-ului n-a putut decat sa se stinga dupa sarmele coliviei, cu visurile
zdrobite.
Altfel discutam incepand cu 1989, cand marele imperiu rus a renuntat la doctrina comunista si a prins sa se destrame. Atunci statele din Est au profitat de sansa colosala care li se dadea. Noi ne-am ratat aceasta sansa. Revolutia noastra a fost infectata de o lovitura de stat a comunistilor, care, cu pretul a o mie de victime, a aducerii nostre in pragul unui razboi civil, a crearii unei imagini barbare a Romaniei in lume, au incercat disperat sa-si salveze doctrina (rebotezata social-democratie) pe meleagurile noastre. De-a lungul intregii tranzitii, fosta nomenclatura si fosta securitate au franat din toate puterile lor progresul national, lungind perioada de trecere mult peste durata ei fireasca si suportabila.
O spun raspicat: da, tranzitia ar fi putut fi altfel. Da, sunt inca printre noi oamenii care-au ruinat Romania postcomunista. Revolutia confiscata, minerii, partidul-stat, mafia si coruptia generalizate pot fi imputate unui mic grup de oameni, inca activi politic. Astept ca ei sa plateasca pentru cei saptesprezece ani furati din vietile noastre.