In diferendul dintre conducerea PNL si grupul contestatarilor ei, ambele "parti" par sa aiba dreptatea lor.
Liderii actuali, sustinuti cvasi-unanim de catre Delegatia Permanenta, ca si - pana la proba contrarie - de "baza" partidului, acuza in principal trei lucruri. Intai, comportamentul constant-sicanator al grupului, care lanseaza de luni de zile critici publice la adresa PNL, de parca ar avea ca obiectiv subminarea imaginii liberalilor. Apoi, faptul ca disidentii nu accepta deciziile majoritatii, chiar daca ei, contestatarii, au opinii diferite de cele adoptate de forurile partidului. Nu diversitatea de opinii e in discutie, ci refuzul de a accepta regulile jocului. Intr-adevar, ca in orice organizatie democratica, dupa ce conducerea unei formatiuni politice hotaraste prin vot anumite lucruri, ele trebuie asumate de toti membrii, inclusiv de catre cei care cred in alte solutii si care nu au decat o alternativa de viitor: sa-si promoveze in continuare ideile, sa-si convinga tot mai multi colegi si sa spere ca la un moment dat vor castiga, tot prin vot. In orice caz, nu e corect sa respingi deciziile majoritatii din cauza ca nu-ti convin. In sfarsit, disidentii sunt acuzati ca ar face jocul Cotrocenilor, ceea ce plaseaza conflictul in contextul mai larg al relatiilor dintre PNL, de o parte, presedintele Traian Basescu si Partidul Democrat, de cealalta.
La randul lor, disidentii, majoritatea deja exclusi din partid, isi pledeaza cauza formuland doua reprosuri principale. Intai, cel al "dictaturii" din partid: deciziile ar fi acaparate de un grup restrans, care beneficiaza de sustinerea conformista a celorlalti lideri si a masei membrilor. In al doilea rand, contestatarii acuza conducerea ca ar face jocul unui "grup de interese", uneori fara sa dea nume, alteori indicandu-l pe Dinu Patriciu ca "papusar" al PNL. Relatiile colegiale mai vechi dintre presedintele partidului, premierul Calin Popescu Tariceanu, si Patriciu, faptul ca multi lideri liberali au fost sau sunt platiti de Rompetrol, ca si episodul intalnirii in trei Tariceanu-Patriciu-Monica Macovei, la sediul Guvernului, in primavara lui 2005, sunt argumentele in sprijinul ipotezei, care - fireste - ar fi periculoasa pentru tara daca s-ar confirma.
Cantarind rational cele doua sustineri, care dintre ele se dovedeste mai plauzibila?
Adevarul este ca PNL si Cabinetul Tariceanu nu par sa se abata de la imperativele bunei guvernari: oricate reprosuri de detaliu s-ar putea face, bilantul dupa aproape doi ani de mandat inseamna crestere economica, dezvoltare, imbunatatire a nivelului de trai, integrare europeana. In afara de suspiciuni si speculatii, nu sunt semne ca Romania ar fi administrata in detrimentul populatiei si in beneficiul unui "grup de interese". Or, in absenta unor probe elocvente care sa-i justifice, e greu de interpretat refuzul contestatarilor de a accepta deciziile partidului altfel decat ca o "rascoala" fie nemotivata, ca o simpla incapatanare, fie ca o manevra politica, de coniventa cu presedintele Basescu, cel care vrea cu tot dinadinsul ca PNL sa urmeze alta linie strategica, in speta fuziunea cu PD intr-un mare partid "popular".
Sunt de luat in considerare si alte date ale problemei. De pilda, faptul ca disidentii utilizeaza la unison un discurs de o maxima vehementa, de neinteles altfel decat ca decurgand dintr-o intentie distructiva, de subminare a PNL. Mai sunt de retinut si recentele declaratii ale lui Basescu si ale presedintelui PD Emil Boc, care au reluat tema fuziunii, desi ea nu mai este de mult de actualitate, dupa ce PNL a decis sa continue ca partid pe cont propriu (mentinand si alianta cu democratii). Argumentele au fost convingatoare: renuntarea la identitatea liberala ar fi ilogica, la fel s-ar dovedi abandonarea marii traditii a PNL, iar de liberalism Romania are categoric nevoie. Faptul ca dinspre PD a fost relansat apelul la fuziune tocmai in ziua excluderii lui Theodor Stolojan din PNL a fost dezamagitor, caci cum sa-l intelegi altfel decat ca pe o interventie in favoarea unei actiuni de "spargere" a deciziei liberale contra topirii celor doua partide intr-unul singur?
Ramane de interpretat insistenta lui Basescu si a democratilor pentru vechiul proiect de unificare. De ce, din moment ce guvernarea merge bine, PD a crescut in sondaje si a devenit primul partid al tarii, iar Alianta "D.A." conduce confortabil, avand frumoase perspective electorale? O varianta mai rationala ar fi fost o eventuala fuziune sub identitatea liberala, la care PNL - cum am vazut - nu poate renunta. Si asa ajungem din nou la punctul cel mai sensibil al intregii povesti: la eroarea strategica pe care PD a comis-o atunci cand s-a grabit sa abandoneze zona de stanga a spectrului politic, negandu-si adevarata natura social-democrata si declarandu-se partid "popular". Noile pledoarii pentru fuziunea sub aceasta flamura, "populara", indica incapacitatea - cel putin deocamdata - a PD si a lui Traian Basescu de a-si recunoaste eroarea si de a reveni la social-democratie, in zona ideologica in care un electorat numeros asteapta o forta politica mai credibila si mai atragatoare ca PSD...