Puterea literaturii

La inceputul anului acesta, intors in Banestiul natal, a murit la doar 27 de ani Sorin Stoica. Nu a apucat sa-si vada tiparit ultimul volum, un jurnal in care insa notase, la fel ca si in romanele lui, mai degraba maruntele intamplari ale oamenilor din jur decat avatarurile teribilei sale boli. Cativa prieteni apropiati, scriitori din aceeasi generatie, relateaza imprejurarea ca au primit cu o seara inaintea tragicului deznodamant un mail in care erau inserate mici povestiri scrise cu aceeasi ironie si caldura ca de obicei. Boala, suferinta - consemnate doar in treacat: Sorin Stoica a crezut in literatura, la propriu, pana la sfarsit.
Ultima sa carte antuma, "O limba comuna" (Editura Polirom, 2005), ramane unul dintre varfurile - daca nu chiar "varful" - fulminantei sale cariere scriitoricesti. Selectionat in lotul romanelor concurente pentru Eastern European Literature Award, volumul imbina confesiunea, fictiunea si eseul dupa un "desen" in care ghicim portretul "de scriitor" al lui Sorin Stoica. Autorul se exersase deja in proza - publicase doua volume individuale si doua colective -, incepuse colaborarea cu mai multe reviste culturale si nu numai, coordonase doua culegeri de istorie orala, in calitatea sa de cercetator al Muzeului Taranului Roman. Fusese laudat - si se mandrea - ca are, in ciuda bolii, auz absolut, ca poate reproduce vorbirea celor mai variate medii. Avea, asadar, preocupari diverse care il faceau apt sa se adreseze oricarui public, invatase sa-si inveleasca ideile originale intr-un ambalaj suplu si atragator, care sa fie si pe placul celor mai putin instruiti. Lipsindu-i aroganta eruditului, reusise sa se faca simpatic si credibil.
Altfel, cartea are destule "idei traznet", observatii si intuitii sociologice, conexiuni care nu sunt la indemana oricui. Undeva se vorbeste despre masculinitatea castrata ca despre o trasatura a lumii contemporane, ilustrata prin exemplarele barbatesti care se taraie fara vlaga la serviciu si inapoi, isi umplu restul zilei cu nimicuri pana cand corpurile lor incep sa alunece... spre o morfologie extrem-feminina (stau tolaniti ca niste "foci", fac burta "ca la gravide" etc.). Cateva pagini mai departe e comentata predilectia onomasticii romanesti pentru diminutive (pusa pe seama complexului marginalitatii, ipoteza la care merita gandit!) si e promis ironic un tratat despre cuvantul "tiptilica", scris "cu modestele mele resurse", ca o replica bufa la voluminosul eseu al lui Noica dedicat lui "intru". Sorin Stoica isi denumeste "metoda", situata pe muchia dintre gluma si analiza, "antropologie la misto". Asta ar insemna sa redea savuros un fapt aparent marunt din viata de zi cu zi, sa-i aprecieze din ochi frecventa, gradul de reprezentativitate si, la urma, sa enunte "morala" cu jumatate de gura sau sa o sara pur si simplu, lasandu-ne-o noua ca tema pentru acasa (ca in frumosul si oarecum sibilinicul capitol "Foarfeca"). Ceea ce e relaxant la lectura unui astfel de roman e ca autorul nu tine cu orice pret sa fie interesant sau, vorba lui Tzara, "nesfarsit de original", ca prefera sa fie natural, fara a-i fi teama de locuri comune, de greseli penibile sau de pagini slabe. Simplul fapt ca ne face cu ochiul la sfarsitul fiecarui text, stie el foarte bine, e o scuza suficienta.
Gasim in subsidiar si destule referinte deloc ostentative la literatura de valoare. Titlul aminteste de autobiografia literaturizata "Limba salvata" a lui Canetti, cu care Sorin Stoica impartasea credinta in puterea cuvantului scris de a reprezenta integral un eu hibrid si fragmentat, care nu-si poate gasi corespondentul perfect in formele lumii reale. Apoi, metafora scafandrului, preluata din ultimul roman al lui Mircea Nedelciu, transforma circumstantele bolii intr-un simbol al conditiei artistului. Surzenia, ca limitare a contactului senzorial cu realitatea, inseamna scufundarea in sine pentru recuperarea imaginii interiorizate a lumii. Tot ca o meditatie asupra literaturii poate fi inteleasa si ultima parte a romanului, in care autorul pune la cale un mic experiment: impartind in sat exemplare dintr-o carte anterioara a sa, el regizeaza confruntarea taranilor din Banesti cu imaginile lor scrise. Rezultatele sunt aiuritoare. Oamenii nu se recunosc in personaje, se simt spionati si tradati, considera imixtiunea literaturii in vietile lor private ca pe o mica impertinenta din partea tanarului scriitor. Iata cum literatura poate zdruncina imagini colective si personale consolidate, iata cum devine ea un pericol potential pentru linistea cetatenilor, mai redutabil decat, sa zicem, politica.
Toate aceste ganduri le nutreste un personaj-narator caruia ii place sa (se) scrie asa cum (se) spune, "io", care e student la Jurnalism si traieste eterna dilema a alegerii intre un camin insalubru si o gazda ingrozitoare, care are niste prieteni si chiar si o prietena (de fapt, una "semi-": ea are intre timp o "relatie stabila" cu altcineva), dar si-ar dori mai multa afectiune, care intr-o vreme face zilnic operatii de cauterizare a urechii interne, pana simte ca ii "sfaraie creierii". Si in ale carui suferinte recunoastem, desigur, altele, mult mai acute si reale. Care isi deapana uneori, cu seninatate, trista lui poveste, neuitand sa o intreteasa cu povestile celorlalti pentru ca are convingerea ca numai asa poate ajunge la sufletul cititorului fara sa triseze sentimental...

---

Despre autor: