In urma cu trei ani, sotii D. traversau grabiti Gradina Cismigiu, ca sa ajunga la ora 9:00 la Primarie, unde aveau audienta.

Un caine de rasa mare cat un vitel, tremurand din tot corpul, ca lorzii aceia trecuti de 90 de ani, le-a taiat calea si li s-a uitat in ochi ca si cum le-ar fi zis: Nici voi n-aveti timp de mine, nu-i asa? In tinerete fusese probabil fala uneia din casele mari ce imprejmuiau parcul. Sotii D. nu s-au mai dus in audienta. Uitandu-se cu atentie la caine, si-au dat seama ca era la capatul puterilor. Cainii de rasa abandonati se prapadesc repede, iar cei in varsta au instinctele amortite. Nu se bat pentru hrana, nu se lipesc de haite, isi asteapta cu un soi de resemnare de damnati stapanii, pentru care si cand mor n-au alt sentiment decat iubire. Sotii D. nu fac parte din categoria celor care isi umplu curtea cu caini de pripas, insa de data asta s-au simtit dintr-o data responsabili. Explicatia lor pare naiva. Dac-ar fi fost mai mic, spun ei, ne-am fi vazut de drum, dar fiind atat de mare, si neajutorarea lui era mare.

Dupa un timp, cu doctori si cu mancare, cu un loc la caldura unde sa doarma, cainele si-a revenit. Dar si-a revenit cat sa se vada ca e un lord trecut de 90 de ani, pe care l-a uitat moartea. Tremura, se uita la oameni cu o privire obosita, doar cand e mangaiat lasa capul in jos, ca si cum insemnele rasei ii sunt o povara. Asta intreaba toti cei care-l vad: Ce rasa e, ca tare-i frumos! Tremura din tot corpul, e aproape orb, dar cand reuseste sa se ridice de jos, nu se mai termina. E falnic si iarasi te gandesti la lorzii aceia care si cand isi traiau ultimele zile tot respectau protocolul si se imbracau la patru ace. Povestea cainelui o stie de acum multa lume, fiindca familia D. e frecventata. Totusi, putini discuta conditia morala a fostilor stapani, care s-au lepadat de caine atunci cand, batran si bolnav, ""nu mai dadea bine"" la rang, nu mai plusa, prin prezenta lui, la ifosele casei. Tocmai pentru ca era mare cat un vitel si tot ceea ce impresiona placut, cand era tanar, stanjenea acum, cand era terminat. Ii deranja neajutorarea lui mare. Sa fi fost mai mic, probabil ca-l mai tineau.

Te-ai astepta ca, in astfel de situatii, oamenii sa foloseasca dictionarul unui oprobriu maxim. Ei, bine, aproape toti lasa acest oprobriu subinteles. E genul de abjectie pentru care nu gasesti niciodata cuvinte. Sa cresti un caine, ca sa te falesti cu el - fiindca acesti caini uriasi nu sunt cumparati cu bani grei pentru tandrete - , iar cand nu-si mai poate juca rolul de etalon al puterii si bogatiei, sa-l abandonezi in mijlocul orasului si sa te faci nevazut! Unii oameni pot cobori sufleteste si mai jos, dar nu mult mai jos.