Publicam ultimul episod
al serialului scris de Aurel
Dragos Munteanu, menit sa constituie o analiza dura, din pacate neterminata, a perioadei postcomuniste. Este un text inedit, pe care
il redam integral cititorilor Jurnalului. Pornind de la evenimentele istorice semnificative din secolul
trecut, scriitorul a dorit sa evidentieze lipsa de responsabilitate a guvernelor
care s-au succedat dupa
evenimentele din 1989.

Ce este sau mai bine spus cum este poporul roman putem afla numai de la cei in care s-a recunoscut el insusi de-a lungul istoriei, in care si-a intruchipat inaltarile si caderile. Ceea ce poporul roman crede despre sine ne spun marile figuri ale Pantheonului national. In spatiul mioritic, Lucian Blaga afirma ca poporul roman ar putea fi reprezentat printr-un consimtamant de ordin plebiscitar in poezia lui George Cosbuc, dar ca opera lui Eminescu il reprezinta printr-un legitimism de ordin divin. Neindoios ca poeziile si gandirea lui Eminescu, intreaga sa personalitate exprima trasaturile caracteristice ale neamului romanesc. Scrisul sau este asezat si calm, exagerarile aparente sunt conjuncturale, ele dezvaluie capacitatea de angajare si de reactie a poetului fata de realitatea imediata. Asa-zisa xenofobie (""De la Nistru pana€™la Tisa/ Tot romanul plansu-mi-sa/ Ca nu mai poate razbate/ De-atata strainatate (...) Cine-a iubit strainii/ Manca-i-ar inima cainii/ Batu-i-ar casa pustia/ si neamul nemernicia""), asprimea sau chiar duritatea articolelor sale politice are adresa directa la situatii din epoca. Poetul incrimina politica tranzactionista a ""rosilor"", adica liberalii bratienisti, supusenia lor excesiva in fata strainatatii. In contrast cu decaderea din jur, poetul se intoarce la un trecut mitic si la ""codrul frate cu romanul"", la satul traditional proiectat in natura. Lucian Blaga va scrie si el mai tarziu: ""Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat."" Satul ramane la romani, ca la oricare popor aristocratic, de exemplu, englezii, un fel de centru al lumii. Aceasta trasatura reflecta un conservatorism sanatos, o incredere in perenitatea valorilor morale dintr-o colectivitate arhetipala. G. Calinescu observase foarte bine si o alta caracteristica strans legata de cea subliniata mai sus: ""In forma noastra de civilizatie covarseste factorul colectiv. Romanul este o fiinta sociabila. De aceea, subiectele cu miscari de gloata, rascoale, razboaie, razmerite izbutesc mai bine (vezi Rebreanu)."" Unul din cei mai mari teologi ai lumii, parintele Dumitru Staniloae, afirma ca romanii au o ""personalitate comunitara"".
CONSERVATOR. Ar fi greu sa ne referim aici la toate trasaturile caracteristice ale poporului roman, asa cum au fost ele intruchipate de marii sai oameni. Vom insista doar asupra felului cum se manifesta in actiuni de masa, nu inainte de a reaminti insa ca Tudor Vladimirescu, Domnul Tudor, cum i se spune pana astazi, a definit calitatea fara de care nimeni nu poate aspira la conducerea poporului roman: ""M-am imbracat in camasa mortii pentru neamul romanesc."" Numai cine este gata sa moara in fiecare clipa pentru neamul romanesc poate sa stea in mod legitim in fruntea sa. Pentru nostalgicii epocii Ceausescu trebuie doar sa amintim ca ""Stejarul de la Scornicesti"" a murit cantand Internationala... Straniu sfarsit pentru un conducator care se invelise in tricolor si se batuse treizeci de ani cu pumnul in piept ca mare patriot.
Conservatorismul romanilor s-a vazut in 1917, cand unitatile rusesti si-au impuscat ofiterii si au parasit frontul, lasandu-ne singuri in fata nemtilor. Cu toata propaganda inversunata a agentilor bolsevici, taranii imbracati in uniforma armatei romane, desculti si analfabeti, mancati de paduchi, infometati, saraci si nedreptatiti in toate felurile posibile, au refuzat pana la unul apelurile la revolta. Mesajul luptei de clasa nu avea nici o trecere in fata aspiratiei la unitate nationala si in fata respectului pentru legitimismul intruchipat de Casa Regala.
EROI. Tot asa, la aflarea stirii ca Romania a intrat in razboi, fiii de boieri, pierduti prin Occident, decazuti, viciosi si cu purtari de instrainati, ""Junii Corupti"" din poema eminesciana, au sarit in primul tren spre tara si s-au inrolat voluntari pentru front. Multi au murit mai apoi atacand inamicul in picioare sub focul mitralierelor sau la asalturi in sir indian asupra pozitiilor germane de pe munti. Se odihnesc acum in osuarele mausoleelor care le cinstesc memoria. Romanii n-au avut batalia de pe Marna si Verdunul, nici stralucirea operatiilor de la Lacurile Mazuriene, ei au pierdut in prima faza a razboiului peste jumatate din teritoriu si au acceptat o pace injositoare pentru a salva doar cateva judete impreuna cu dinastia si cu armata. Dar au luptat cu indarjire, aparandu-si satele si pamanturile cate le aveau, familiile, scolile primare, mici si prapadite cum erau, bisericile si tintirimurile cu mormintele parintilor. Exista maretie in aceasta rezistenta glodoasa si inversunata, ea probeaza mai ales o legatura indestructibila a neamului cu pamantul romanesc.
Fatalismul pe care il incrimineaza unii la romani este de fapt prudenta si intelepciune istorica. Ele conduc uneori la o anumita incetineala a reactiei, dar si la dezvoltarea unui instinct absolut al momentului potrivit pentru actiunea colectiva. Asa se face ca din sacrificiile disproportionate pentru apararea fiecarui paraias sau podet dintr-un sat, pierzand aproape totul, am ajuns in circumstantele istorice favorabile de la sfarsitul primului razboi mondial sa vedem realizate aspiratiile milenare de unitate a intregului teritoriu istoric romanesc. Iar trufasul maresal August von Mackensen, cuceritorul Balcanilor, ocupant si guvernator militar al Bucurestiului si al sudului Romaniei, care dictase Pacea de la Buftea, este oprit in gara Teius din Ardeal, in retragere, de un pluton de romani. Dat jos din tren, vine cu capul descoperit in fata sublocotenentului Gavril Crisan, adjunctul capitanului Florian Medrea, comandantul Garzii Nationale de la Alba Iulia, si este lasat sa plece numai dupa un control riguros al felului cum trupa sa respecta conditiile de retragere si transport pe teritoriul romanesc. Sunase ora demnitatii nationale, intruchipata in gara Teius, in 1918, de Gavrila Crisan, un fiu de tarani romani din satul Craiesti de langa Turda.
STANGA. Pe acest fond trebuie inteleasa si reactia fata de ceata comunista care amenintase la un moment dat intreaga Europa. Ideologia comunista nu a avut nici o influenta in noul stat national. Romanii tindeau sa-si creeze o clasa de mijloc in toata tara, asa cum se constituise in Ardeal. Acolo nu existau latifundiari romani, mosiile erau numai unguresti. Dar politica prevazatoare a Partidului National, de a forma banci anonime cu capital constituit din depunerile invatatorilor, popilor si taranilor mai avuti, daduse roade. In felul acesta s-au acordat imprumuturi romanilor ca sa cumpere pamanturi de la grofi si s-a format in acelasi timp si o clasa solida de mica burghezie si de intreprinzatori.
Nu s-a manifestat in Romania dintre cele doua razboaie nici o inclinatie pentru comunism, cum se intamplase in Ungaria prin sovietele lui Bela Kuhn, sau in Germania prin incercarea de insurectie spartachista; pana si in Anglia, unde miscarile sindicale comunizante de la sfarsitul anilor a€™20 fusesera aproape de a declansa o revolutie. Nimic de acest fel in Romania. Asa cum am mai spus, popor conservator si legitimist, romanii au demonstrat o incompatibilitate de fond cu comunismul. Pe de alta parte, idealurile de justitie sociala si de emancipare a claselor de jos sunt imbratisate cu usurinta. Asa se explica succesul destul de mare al social-democratilor si socialistilor romani de factura central-europeana, cum erau Jumanca si Fluieras, Moscovici si Dr. Ghelerter, iar mai tarziu Titel Petrescu. Socialistii romani fusesera de altfel mari sprijinitori ai cauzei nationale la 1918.
Intre cele doua razboaie mondiale, comunistii romani au practicat o doctrina antinationala si prosovietica, fara nici un ecou in tara. Avandu-si de fapt sediul la Moscova, nici nu merita sa fie luati in discutie ca forta politica autohtona. Cele cateva miscari revendicative ale muncitorilor in care li s-a putut observa prezenta au fost dominate mai degraba de sindicate si au avut un pronuntat caracter social si economic. Regatul Romaniei Mari nu era chiar un paradis pentru omul sarac. Sa nu uitam nici faptul ca aproape jumatate din populatia tarii era analfabeta, ca sa nu mai vorbim despre situatia sanitara. Imediat dupa primul razboi mondial, burghezia romaneasca falimentase tara si o adusese din punct de vedere economic la o stare de semicolonie. Putina lume stie ca cel care a negociat in 1928-1929 imprumuturi oneroase catre Romania si a impus Bancii Nationale un regim de control umilitor si feroce fusese Jean Monnet, viitorul creator al institutiilor economice ale Europei unite, de fapt parintele Uniunii Europene. Monnet era pe atunci reprezentantul grupului financiar Blair and Company din New York si a negociat in numele unui consortiu multinational o serie de imprumuturi si programe de redresare economica in Polonia si Romania. Interesant de notat este si faptul ca partenerul juridic al lui Monnet in afacerile cu Polonia era John Foster Dulles, viitorul Secretar de Stat american din anii a€™50. Conditiile impuse Romaniei pentru un imprumut de 100 de milioane de dolari fusesera drastice, concesii monopoliste de lunga durata (lui Ivar Krueger, magnatul suedez al chibriturilor, de exemplu) si un control al finantelor cum nici consilierii sovietici de mai tarziu n-au reusit sa aplice. Rezultatul a fost insa pozitiv, leul s-a redresat si a devenit chiar puternic, iar economia s-a relansat. Natia era increzatoare si unita, parea ca nimic nu mai poate opri ascensiunea istorica a Romaniei. In orice caz, solutiile radicale propuse de comunisti nu aveau nici o trecere.
INSURECTIA. Cel mai bine s-a vazut care sunt optiunile reale ale romanilor atunci cand a existat cea mai mica sansa de afirmare a vointei nationale. La 23 August 1944, Romania a intors armele si s-a integrat in coalitia antihitlerista. La ordinul regelui, autoritatile, armata si intregul popor roman au actionat ferm si disciplinat ca un singur om, nedand nici o sansa unitatilor germane de pe teritoriul nostru. Dupa ce au incercat fara succes cateva actiuni de lupta in jurul capitalei, realizand ca nu pot deplasa nici macar un pluton intre doua sate, nemtii s-au predat cu trupa, cu ofiteri si cu generali cu tot, iar in luna urmatoare au fost izgoniti si din Ardeal. Pentru a intelege semnificatia acestor evenimente sa ne amintim ce se intamplase intr-un caz similar in Italia dupa rasturnarea lui Mussolini. S-a format imediat un guvern pronazist si asa-zisa Republica de la Salo, avand controlul asupra intregului nord al tarii, inclusiv al capitalei. Chiar Mussolini devenise un figurant in acest guvern, dupa ce fusese eliberat de Hitler printr-o operatiune de comando. Nemtii dictau totul si au reusit sa gaseasca aderenti si sa incropeasca o administratie de tip nazist, a carei distrugere va implica vaste operatiuni militare conduse de aliati, precum si multe sacrificii si distrugeri materiale. La romani asa ceva nu s-a intamplat. Poporul roman a demonstrat o oroare structurala fata de orice solutii extreme, fie de stanga, fie de dreapta, nu s-a lasat intoxicat cu adevarat nici de comunism si nici de nazism, ci s-a mentinut atat cat a fost cu putinta in matca sanatoasa a institutiilor si intereselor sale legitime.
Dupa intoarcerea armelor, in conditiile unei ocupatii armate nedeclarate ca atare, rezistenta Regelui Mihai si a sfetnicilor sai la politica sovietica de impunere a comunistilor a fost constanta. Mai importanta insa a fost conduita natiei insasi, atunci cand a fost chemata sa-si exprime vointa la alegerile din noiembrie 1946. A fost o manifestare de respingere a comunistilor, care recursesera la toate mijloacele de intimidare, la arestari si brutalitati de tot felul. Iuliu Maniu declara imediat dupa comunicarea rezultatelor falsificate de guvernul Groza: ""Acuzam acest guvern al terorii si dictaturii ca a calcat in picioare legile tarii, libertatile neamului romanesc, drepturile individuale si colective ale poporului.""
DISIDENTI. Rezistenta fata de comunism s-a manifestat tacit si a continuat neintrerupt pana in decembrie 1989, cand a sosit momentul prielnic pentru actiune. Nimic n-a mai putut opri energia istorica a poporului roman, iar prabusirea comunismului s-a facut cu vuiet mare, dar fara vreo convulsie politica serioasa. Episodul criminal cu ""teroristii"" are o semnificatie aparte asupra careia vom reveni mai tarziu.
Supus celei mai crunte opresiuni coloniale si unui aparat represiv de o brutalitate mai mare decat a NKVD-ului lui Stalin, poporul roman suportase insuportabilul, aparandu-si firea si traditiile pana la sfarsit. In afara manifestarilor deschise de opozitie, de la rezistenta armata in primii ani pana la actiunile de protest ale intelec-tualilor - Paul Goma si Dorin Tudoran - din timpul lui Ceausescu, nu au lipsit nici alte forme de rezistenta. Ar fi gresit sa credem ca a existat un singur tip de rezistenta fata de comunism. Natura umana nu este uniforma si este o dovada de superficialitate din partea unora cand spun: ""De ce n-ati facut asa sau asa, de ce n-ai semnat cutare si cutare, de ce nu ne-am rasculat si noi ca nemtii in 1953, ca polonezii la Poznan in 1954, ca ungurii in 1956... Suntem un popor legumicol, mamaliga... Adevarata grozavie, sa ne fie rusine..."" Singurele acte de demnitate ar fi fost cuvantarile de la sedintele Uniunii Scriitorilor si emisiunile Europei Libere...
CULTURA. Cat de putin au cunoscut adevarata fire a romanului cei care vorbesc in acest fel! Rezistenta prin cultura, ridiculizata adeseori, a fost reala si a fost practicata de oameni de calitate, dar care nu erau croiti din stofa eroica, ci din cea carturareasca. In anii a€™50, cand partidul avea interes propagandistic sa se arate generos, au fost tradusi marii clasici rusi si o intreaga colectie academica de autori greci si latini. Impreuna cu seria de mai tarziu, aparuta sub obladuirea lui Idel Segall la Editura stiintifica si Enciclopedica, cititorul roman are astazi la dispozitie un corpus de gandire clasica pe a carui baza se pot forma caracterele mari ale zilei de maine. El a fost insa produs in conditiile unui comunism inversunat si anticultural de oameni cuminti si rabdatori, care simteau regimul ca sarea in ochi. In Copilaria lui Tolstoi, tanarul din Romania citea despre Grisa Nebunul si rugaciunea lui neincetata. Era rugaciunea lui Iisus din practica isihasta, in traditia sihastrilor din schiturile moldovenesti, daca intelegeai despre ce este vorba.
BISERICA. A fost pe drept cuvant incriminata activitatea de colaborare a multor clerici. Unii au dat deja seama in fata oamenilor si-i asteapta pe fiecare o judecata si mai infricosatoare, ""fata catre fata"", cand nu mai e nimic de ascuns, cum spune Apostolul. Dar superficialitatea gazetareasca trece dincolo de orice margini atunci cand incrimineaza insasi Biserica ortodoxa din pricina ratacirii unui ierarh sau altuia. Activitatea de catehizare si de samizdat religios din anii a€™50, extinsa apoi pana in anii a€™80, este trecuta cu vederea cu prea mare usurinta. Este mai bine cunoscuta miscarea Rugul Aprins, datorita proeminentei intelectuale a membrilor ei, precum si persecutiilor la care au fost supusi. Ignorata este totusi vasta actiune de multiplicare clandestina a textelor ascetice si de rugaciune intreprinsa de cercuri variate de credinciosi, atat din randurile clericilor, cat si a multor laici. Un exemplu este grupul din jurul parintelui Gheorghe Rosca si a lui Stefan Todirascu. Un mare rugator si indrumator spiritual, Parintele Gheorghe Rosca a fost ucenicul marelui Mitropolit Gurie al Chisinaului, cel care i-a raspuns lui Carol al II-lea: ""Aiasta nu se poate, Majestate!"". Alcatuitor al unui Pateric ramas in manuscris, cunoscator temeinic al limbilor clasice, si indeosebi al slavonei, el insusi traducator neobosit, Parintele Gheorghe a fost o lumina a ortodoxiei romanesti. La scoala lui s-au format mari duhovnici, cum este parintele Sofian Boghiu, precum si carturari de prestigiu, cum este Virgil Candea, demnitarul comunist de mai tarziu si academicianul de astazi, al carui rol in practicarea samizdatului religios nu a fost deloc minor in acei ani. Iar exemplul maestrului meu, Dr. Constantin Daniel, prin care am cunoscut de altfel cercul parintelui Gheorghe si am participat la raspandirea textelor lor, este si el edificator. De-a lungul anilor, Dr. Daniel, mare rugator isihast el insusi, a tradus zece volume din Patrologia Graeca a lui Migne si le-a raspandit nesemnate in manastirile din Moldova cu aceeasi smerenie care nu pretinde recunoastere de autor pentru fapta buna. Mai tarziu, la insistentele parintelui Galeriu, a tradus Omiliile lui Grigorie Palama, despre care am aflat ca au fost tiparite in anii a€™90.
CONCLUZIE. A fost mult, a fost putin? Eu cred ca a insemnat mult mai mult pentru a intretine substanta spirituala a neamului si rezistenta la comunism decat toata vorbaria de prin sedinte si mormaiala protestatara de la coltul strazii.