A albit dintr-o data, in fata mea, si-a fugit. De drag o fi albit? De frica? Oi fi aratat eu a mort? Si-mi parea rau si de ea, si de copilul de-l tinea in brate, ca n-avea nici o vina copilul ala, si m-am dus la rude si-am zacut alte saptamani si nu puteam sa aflu, nu-i lasam sa-mi spuna cine e ala care imi luase nevasta, ca l-as fi omorat. Dar, de fapt, supararea mea mai mare era pe ea. Supararea a mai mare era ca ea nu mai crezuse in mine. Si-o visasem prin toate gheturile prin care m-au dus aia, si-o visasem, si-o dorisem, si ea, sa ma-ntrebe ea, in fata portii noastre, de unde plecasem eu si ramasese ea si jurase ea sa ma astepte, ""Daa€™ dumneavoastra cine sunteti?"". Cine sunt eu? Asta ma-ntreba nevasta mea, maritata cu altul. Da, baiete, o visam, plangeam in somn de mila ei, de dorul ei si asteptam sa ajung si eu acasa. Si-mi inchipuiam cum o sa ma duc in cosare sa ma spal, sa ma barbieresc, sa-mi tai unghiile, sa strig dupa un frizer, sa ma tunda, pe urma, trag o camasa si niste pantaloni pe mine si-mi iau nevasta-n brate si unde s-o nimeri, acolo sa m-asez in ea, in cosare, in gradina, in casa. Oriunde-ar fi. Ani si ani, prin gheturile Siberiei, asta visam. Si tot drumul. Si cand am venit, am gasit-o cu copilul altuia-n brate. Si mai si plangeau alti copii prin curte. Si ea ar fi vrut, saraca, poate, sa ma convinga ca-s copiii mei si ca ala care fuge prin curte si vrea sa prinda puii, ala e mai de demult, e facut de noi, dar a ramas el asa mic sa ma astepte. O, ce greu mi-a fost, baiete! Nenorocita soarta am avut. Dar nu m-am lasat. Prizonier de razboi cum am fost, si tot mi-am facut si eu casa, dupa paispe-cinspe ani! A pus capu-n piept. Si a tacut. ...Era prin 1953-a€™54, nu, nu mai stiu, si mai aparea cate unul, dar, pe langa bucuria ca se-ntorceau prizonierii de razboi, s-a petrecut in sat ceva foarte trist. Familiile care crezusera pana atunci ca ai lor, plecati pe front, sunt morti incepusera sa creada, si ele, ca o sa se-ntoarca fiecare acasa. Toata lumea, tot satul se uita la ora la care cam veneau trenurile catre Nord, unde era gara, asteptand sa mai vina ailalti. Acua€™ se-ntamplase ca satul astepta si mortii, nu mai credea nimeni ca sunt morti mortii. Credeau ca, daca au apucat sa vina unii de care apucasera sa vorbeasca, si satul nostru, si satele din jur, c-au murit inseamna ca nu e nimeni cu adevarat mort si ca prizonierii de razboi vor veni toti acasa si ca toti ai care plecasera pe front si nu se mai intorsesera se vor intoarce, pentru ca sunt toti prizonieri de razboi, si vor veni, cum aflasera ca au mai si venit altii. Si cu cat se-nmultea numarul alora intorsi, cu atat familiile cu disparuti isi faceau iluzii, se tulburau de gandul ca vor veni si cei din propriile familii. Mai mult decat atat, unele din femeile care nu mai avusesera rabdarea sa-si astepte barbatii si se maritasera cu altii nu stiau cum sa faca sa se desparta de ai pe care ii luasera, fara sa mai astepte vestea sigura ca ai plecati mai sunt sau nu mai sunt in viata. Nelinistea ca se-ntorc prizonierii de razboi a ravasit satul. De fapt, prizonierii de razboi intorsesera satul cu fata spre gara si nu mai era liniste in nici o casa. Nu mai era ordine. Asteptam cu totii ceva. Era si speranta, era si nervozitate, era si lacrima, era si drug pus la usa. Unii abia asteptau sa se intoarca ai lor de pe front, altii faceau socoteala ca se incurca viata familiei. Existau si de-aia dispusi sa inceapa razboiul cu prizonierii de razboi. Isi facusera alta impartire a pamanturilor, cate le aveau, se mutasera fratii mai mici in odaile unde, inainte de-a pleca, stateau fratii ai mai mari, chemati intre timp la razboi si dati disparuti. Se dadeau de ceasul mortii familiile noi, intemeiate pe deznadejdea ca barbatii femeilor ce se recasatorisera nu se mai pot intoarce. Doamne iarta-ne si iarta-i!
Viata are si ea ale ei. Cu cine sa lucram pamanturile? Cu cine sa ajutam si noi copiii astia, suntem si noi femei in putere. Avem douazeci si ceva de ani. Si de-acum sa fim vaduve? Si de-acum sa nu mai stim de nimic? Dumnezeu stie ce face. Noi il rugam sa-i ierte pe-ai nostri, care n-au mai putut sa se-ntoarca, unde le-or putrezi oasele, intelegeti-ne si pe noi... Intoarcerea primului prizonier de razboi, invatatorul, n-a fost atat de dramatica. Se cam stia despre el ca n-a murit, se plansese unul din Zaval, care-l cunoscuse intr-un lagar, prin Siberia, ca ar fi trecut repede cu aia de-l luasera prizonier, cu rusii. Uite, nici acum, cand scriu aceste pagini, eu, copilul care n-a avut voie, impreuna cu tot satul lui, sa vorbeasca prea multe despre cei care ne-au facut prizonieri, eu am inca reflexul de a nu le spune numele. Nu suntem liberi niciodata, daca apucam sa fim privati de libertate, macar o secunda in viata noastra. Probabil ca rana ramane pentru totdeauna in noi. Si reflexul nonlibertatii odata format functioneaza. Urma de lant nu se ia din carne. Invatatorul Marin Lemnaru, care avusese norocul sa vina acasa mai devreme decat atatia altii, care n-au putut sa se-ntoarca - daca s-au mai intors - decat batrani, patimise si el mult pana s-ajunga indarat la ai lui. Il astepta nevasta-sa. Nici nu umblase nimeni dupa ea sa i-o fure, dar nici ea nu pierduse nici un moment din gandul ei nadejdea ca o sa se-ntoarca. Dupa vreo jumatate de an, in capul satului aparuse, sprijinindu-se intr-o carja si oprind la primii oameni care i se-aratau, pe marginea soselei, unul, Ion al lui Ioncea. S-au uitat oamenii la el, s-a uitat si el la ei, n-a mai avut rabdare si-a strigat: