Prima. Am intalnire in holul de la Filologie cu Nicolae Manolescu. Nu s-a dezis de mine, nici in clipe ce i-ar fi putut atrage mania cumplita a tovarasilor. O luam in sus, pe Calea Victoriei. Ne oprim la libraria Kretulescu. Avem intalnire cu un prieten din provincie. Incercam sa ne omoram timpul, caci mai avem de asteptat vreun ceas.
Cand ne apropiem de fosta cofetarie Nestor, il zarim pe prietenul nostru - peripatetizeaza in compania cuiva. Manolescu e fericit ca scutim un ceas de asteptare. In schimb, eu ma opresc din mers. Manolescu nu intelege reactia mea si cand i-o explic crede ca imi arde de gluma. Va descoperi foarte curand ca nu-mi arde.
Iata-ne fata in fata cu cei doi. Prietenul nostru face fete-fete, incepe sa transpire abundent si nu prea stie cum sa-l introduca pe companionul sau. Noroc ca dansul, companionul, este cu totul dezinhibat. Ca si azi. Ii intinde mana lui Manolescu si spune "Dle Manolescu, e o placere sa va intalnesc. Sunt Ilie Merce. Dvs. nu ma cunoasteti decat din povestirile rautacioase ale prietenului dvs., dl Tudoran. Dar eu, prin natura ocupatiei mele, va cunosc". Rareori l-am vazut pe Manolescu cu adevarat mai surprins de o intamplare ori alta. Si intamplarea asta cu "prin natura ocupatiei" abia incepe.
Ne uitam la prietenul nostru. Mai face cateva fete-fete, mai transpira olecuta. Noroc tot cu dl Merce. Deschide geanta diplomat, scoate din ea un pachet cu cafea, un salam de Sibiu si alte cateva produse ce devenisera de negasit in epoca. "Epoca de aur", fireste, comparata cu "Epoca lui Pericle" de o distinsa universitara, colega cu prietenii mei Manolescu si Simion. "Imi pare rau", ii spune dl Merce prietenului nostru, "e tot ce am putut face rost. Sper sa gasesc mai mult data viitoare. Drum bun, sanatate sotiei si copiilor". Se intoarce spre mine si Manolescu - "La revedere. Va las, ca aveti de discutat".
Pret de doua ceasuri, discutam despre cate-n luna si-n stele. Asteptam ca prietenul nostru sa zica ceva despre halucinanta intamplare. Nimic. E ca si cum nimic nu s-a intamplat. Septembrie 2006. Citesc declaratii etico-literare. Unele la fel de halucinante ca si intamplarea de acum aproape doua decenii. Nisipul uitarii se indeseste. Meniul zilei La Doamna Candrea - cap de strut sub nisip.
A doua. De fapt, intamplarea aceasta avusese loc inaintea celei relatate mai sus. Ii marturisesc lui Manolescu intr-o seara: "Cred ca cineva din prietenii nostri toarna". Manolescu nu crede. Imi pun in cap sa folosesc, asa cum mai facusem in cateva situatii, "hartia de turnesol". Dupa urmatoarea "runda de discutii" cu dl Ilie Merce privind "ingrata dvs. situatie", o pun in aplicare. Cand ma intalnesc cu Manolescu si un alt prieten, adaug la relatarea privind discutia cu dl Merce un element fictiv. I-l mentionez lui Manolescu. Nu trece mult si trebuie sa-l vad din nou pe dl Merce. Zambeste si imi spune "Mare trombonist sunteti, dle Tudoran. Va dati mare si povestiti tot felul de aiureli". Inteleg ca banuielile mele erau intemeiate. Ce nu inteleg este daca dl Merce mi-l vinde pe cel prea slab de inger sau comite doar o eroare de calcul.
A treia. Unul din prietenii nostri, care tace prea mult in timpul furtunoaselor sedinte ale Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor, desi ne tot previne ca va spune nu stiu ce, ne anunta ca de data aceasta si-a pregatit o interventie trasnet. Manolescu e incantat, eu sunt sceptic. Trec cele doua zile de sedinte. Ca de obicei, omul cu interventia trasnet uita sa tune si sa fulgere, desi in fiecare pauza ne spune "Gata, dupa pauza".
La mai bine de doua decenii, obsedante ca si "obsedantul deceniu" (desi din motive, oarecum diferite), citesc un document din care se intelege cum un colonel de Securitate a descurajat, prin mijloace prietenesti, livrarea acelei interventii trasnet. Sau a alteia, nu conteaza. Tot trasnet. Se spune ceva si de o mutare in Bucuresti. Mai toata lumea il injura pe fostul colonel. Daca ii trece cuiva prin varful penitei sa spuna ceva si de slabiciunea scriitorului, criticul e pus repejor cu botul pe labe in virtutea sloganului "opera salveaza omul". Deh, solidaritatea clasicizarii!
Opera salveaza doar opera. O carte extraordinara face uitata o carte mediocra. Omul nu poate fi salvat decat de om. Ca oameni, suntem exact ce si cum alegem sa fim. Opera e opera. In situatia de fata, ingrata si ea, ma aflu in relatii amicale si cu operele, si cu mai sovaielnicii lor autori - oamenii. Si incerc sa nu incurc borcanele. Sugerez si altora acest exercitiu.