Tompa Gabor, despre Lear si dramaturgia profetilor

Regizorul Tompa Gabor repeta zilele acestea la Nationalul din Cluj un spectacol mult-asteptat: "Regele Lear" de Shakespeare, in scenografia lui Andrei Both (venit special din California), cu mastile Ilonei Varga-Jaro si muzica lui Iosif Hertea. Marian Ralea este Lear, Anca Hanu e Cordelia si bufonul, Cornel Raileanu va juca Gloucester, Ramona Dumitrean e Goneril, iar Elena Ivanca, Regan. Director de multi ani al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Tompa Gabor e un maestru al montarilor din dramaturgia lui Beckett, Ionesco, Mrozek.
Cum s-a facut de ati decis sa faceti Lear nu la teatrul unde sunteti director, ci la National?
Povestea e destul de lunga, cred ca are 22 de ani. Cand am facut primul meu spectacol la Bulandra, in 1983, cu "Tarul Ivan" (sau "Ivan Vasilievici") de Bulgakov, aveam deja intentia ca in 1984 sa fac "Regele Lear" acolo, cu Victor Rebengiuc in rolul principal. Din pacate, spectacolul meu cu Bulgakov a fost ciuntit, lucru la care a contribuit intr-un fel si directiunea Teatrului Bulandra. Dintr-o gluma, Titi Trandafiridis, celebrul luminist-sef de la Bulandra, a spus ca "o s-avem din nou un spectacol ca <<Revizorul>>"; sigur ca nu era o montare inocenta, dar din cauza unei glume, a fost sever cenzurata. Iar eu n-am mai vrut sa calc la Teatrul Bulandra.
S-a revenit la proiectul cu "Lear" in '90, cand a venit Caramitru la conducerea Bulandrei si m-a intrebat ce-as vrea sa fac. Dupa un timp am aflat, tot de la el, ca Liviu Ciulei ar avea intentia sa faca "Regele Lear" si bineinteles ca el avea prioritate. Prin diferite directiuni, de la Purcarete prin Ogasanu la Rebengiuc, tot nu se stia clar daca Ciulei face sau nu face acel spectacol. La venirea lui Rebengiuc (el aflase de la Ciulei ca nu mai vrea sa monteze piesa), ne-am apucat iar de proiect, definitivasem si distributia, dar in momentul in care trebuia sa incep repetitiile s-a dovedit ca doamna Buzoianu nu reusise sa scoata inca "Petru", eu plecam la Barcelona unde aveam contracte cu Teatrul Llure si Academia de Teatru, s-a amanat proiectul cu un an (pana in 1998), in 1998 am facut filmul ("Apararea chineza"), si cand trebuia in sfarsit sa pornim lucrul, am cerut (pentru prima data) o amanare de o luna, fiindca eram in montaj. Victor (Rebengiuc) n-a fost de acord cu amanarea, iar spectacolul a fost facut la Bulandra de Dragos Galgotiu.
In acest timp, eu am lucrat cu Vittorio Holtier pe decor, iar cand am fost invitat sa montez la Budapesta, m-am gandit imediat la "Regele Lear". Am gandit impreuna cu Andrei Both un spectacol diferit de ce trebuia sa fie la Bulandra, pe un spatiu diferit. Am avut o echipa foarte buna - Andrei Both pentru decor, Judith Dobre la costume, Ilona Varga, masti, Iosif Hertea, muzica - si am avut o distributie de foarte mari vedete, care s-a dovedit a fi tocmai nesansa spectacolului, care nu semana deloc cu ce voiam eu. A avut un mare succes de public, dar dupa doi ani m-am intors si l-am rugat personal pe directorul teatrului sa scoata spectacolul de pe afis. De fapt, cea mai mare problema era interpretul principal, cu care nu m-am inteles deloc; el jucase inainte "Regele Lear" si n-a putut sa scape de acea versiune si de acea traducere (noi, eu si Visky Andras, am retradus piesa in intregime).
Deci spectacolul de la Cluj e o reluare?
La Budapesta a fost o experienta nefericita si, fiindca la Teatrul National din Cluj ma pregatesc de peste 20 de ani sa ajung (incepand cu Caragiale, in anii '80, cand, dupa "Noaptea furtunoasa", mi s-a interzis sa-l mai montez), m-am gandit c-ar fi o idee buna, nu doar ca sa-mi "dau corigenta" cu "Lear", dar si pentru ca e un moment cand piesa ma intereseaza, pornind de la experientele, umane, pe care le-am avut. Pe mine ma intereseaza acum aceasta poveste crestina, procesul de purificare prin purgatoriul suferintei. Se spune ca "Regele Lear" e o poveste pagana, ca toate semnele indica faptul ca se petrece intr-un timp precrestin, dar mie mi se pare ca e o istorie foarte crestina. Sigur ca bogatia de sensuri din piesa e prea mare ca s-o reducem la o singura idee, totusi aceasta latura crestina ma atrage pe mine.
Cum ati ajuns la Marian Ralea pentru Lear (un Lear mult mai tanar decat versiunile traditionale ale personajului)?
Am avut mai multe variante de Lear - Gheorghe Dinica, Victor Rebengiuc... - si lucrand "Rinocerii" la Sibiu cu Marian Ralea (cu care nu lucrasem de mult), l-am vazut facand ceva foarte diferit de ce facuse in ultima vreme, iar continutul uman al interpretarii sale, mai ales in monologul final, mi-a dat ideea ca, de fapt, aceasta varsta, la 48 de ani, e varsta lui Lear.
Pe langa alegoria crestina, care mi se pare ca exista in "Regele Lear", ma intereseaza si incercarea unui om de a desparti functia de persoana. El crede ca debarasandu-se de functia de rege va fi receptat, intr-un fel, in continuare ca un rege, cand, intr-un final, nu va mai fi privit nici macar ca un om. Mi se pare cea mai contemporana idee a piesei: in vremea artistilor, politicienilor, sportivilor defaimati, compromisi, vedem foarte multe povesti de genul asta. Probabil cea mai frumoasa parte a piesei e momentul cand Lear descopera ca exista si alti oameni pe lume. Pentru ca teatrul e, in realitate, recunoasterea celuilalt, cred ca e o istorie care merita spusa.
Acest Shakespeare vine dupa o lunga serie Beckett. Exista pentru dvs. o relatie intre cei doi autori?
Chiar daca interpretarea lui Jan Kott e privita ca fiind deja datata, acea paralela pe care-o face el intre Shakespeare si Beckett, intre "Regele Lear" si "Sfarsit de partida", ma atrage catre "Lear", fiindca Beckett continua sa fie pentru mine cel mai apropiat, poate, de mine - ca gandire, ca limbaj scenic, conceptie despre lume, divinitate, despre existenta sau inexistenta miracolului si asa mai departe. Raspunsurile mele sunt, e posibil, diferite de cele sugerate de Beckett. "Regele Lear" ar fi fost, in 1984, o pregatire pentru studiul beckettian, acum e o continuare a spectacolelor cu Beckett (desi nu cred ca va semana, in afara de cateva citate sau trimiteri de imagine la unele din propriile mele montari cu Beckett).
Cum ar fi imaginea bufonului/clovnului?
In "Lear"-ul pe care-l fac, bufonul si Cordelia sunt jucati de aceeasi actrita. Sunt convins ca s-a mai facut, si se facea, probabil, si pe vremea lui Shakespeare. Si dramaturgic e tentant, pentru ca cele doua personaje nu apar niciodata in aceeasi scena, nu se intalnesc niciodata. Pentru mine era important, fiindca imaginea nebunului ii aduce intotdeauna aminte lui Lear de Cordelia, e un fel de oglinda, o mustrare de constiinta. Apoi, e tentant faptul ca nebunul dispare ca si cum nici n-ar fi fost un personaj real, nu are un destin incheiat, se evapora exact atunci cand Lear isi insuseste modul lui de gandire. Asta, incepand de la scena furtunii, cand vorbeste atat de pasionat despre homlesi, nu ca si cum ar fi "decazut" printre ei, ci ca si cum s-ar regasi printre acei nenorociti.
In plus, exista acel strat biblic care ma intereseaza si la Beckett. Lucram pe text, nici una din variantele de traducere in romaneste nu e foarte fidela originalului, si tocmai am ajuns la momentul furtunii: e acolo o referinta foarte exacta la potopul trimis de Dumnezeu, regretand creatia (la fel cum Lear regreta ca a dat nastere acestor fete).
Poate cu exceptia "Scrisorii pierdute", toate spectacolele dvs. gloseaza in jurul unei tematici crestine a mantuirii. De unde aceasta preocupare pentru dimensiunea religioasa?
N-as putea raspunde intr-o fraza, povestea e si aici mai lunga. Sunt mai multe planuri paralele, in primul rand propria mea experienta: eu n-am crescut intr-o familie profund religioasa. Tatal meu nu era credincios, era botezat, dar nu credincios, iar mama mea a trecut printr-un dificil proces de convertire: tatal ei era evreu, deportat, iar bunica mea s-a recasatorit. Eu am copilarit intr-o lume agresiv ateista, invatamantul religios lipsea cu desavarsire, ne duceam pe furis la biserica (in vremea comunismului, catolicismul era abia tolerat), si asa cum se intampla cu orice lucru interzis, m-am aplecat la un moment dat asupra Sfintei Scripturi. O consider si acum o lectura fundamentala, prin faptul ca toate intamplarile din ea se repeta in contemporaneitate.
Exista apoi, cum spune Visky Andras, o dramaturgie a profetilor. Iar profetii sunt predecesorii actorilor. Isaia a fost un actor perfect, ideal: in exilul de 80 de ani, el trebuia sa zguduie, sa zicem asa, opinia publica - s-a dezbracat in fata tuturor atunci cand cuvintele n-au mai avut putere. N-a aratat pe altcineva, s-a dezbracat el insusi, s-a identificat precum un actor.
Pe de alta parte, m-au interesat intotdeauna tabuurile: tabuul de a arata pe scena lucruri oribile a disparut pentru mine, cand am realizat aceasta dramaturgie a profetilor, fiindca mi-am dat seama ca ai voie sa faci orice atata vreme cat ceea ce se petrece pe scena se intampla ca sa nu se intample in viata. Iar actorii sunt, cumva, urmasii profetilor (la modul ideal).
Si teatrul absurd?
Probabil fiind marcat de aceste alegorii biblice, le-am cautat si in dramaturgie si am ajuns la asa-numitul teatru al absurdului (dupa mine, nu teatrul e absurd, ci viata). Sunt teme care se repeta in lume si azi, dar, cumva, mie niciodata nu mi-a placut sa fac un teatru care sa se apropie de universul strazii. Nu cred in asta, cred in forma poetica, limbajul Bibliei e unul poetic. Forma poetica e una condensata, prin care poti ajunge la esente; e un fel de drog, dar cu efecte sanatoase. Si asta e teatrul, nu? In aceste dramaturgii, sunt doua tipuri de personaje care propun o solutie pentru viata: unul e personalitatea etica (nu stiu cum sa-i spun altfel), cea care apare in filmele lui Tarkovski (ele insele alegorii crestine). Ce se intampla in "Lear"? Pentru ca nu e o moralitate in sensul filmelor americane, unde raii pier mereu si bunii castiga. Cordelia e dintre cei buni si totusi trebuie sa piara. Legea naturii nu e ca cei buni sa supravietuiasca si cei rai sa moara; lumea, spune Shakespeare, merge mai departe pentru ca cei buni nu se lasa corupti de cei rai.
Al doilea tip de personaj e clovnul, de la arlechin la bufon... Clovnul e pentru mine un model de viata si ar trebui sa fie pentru orice artist; are cunostinte diferite de cele ale celorlalti oameni despre elemente fundamentale ca viata, moartea, iubirea. Bufonul care nu se asaza niciodata in tronul regelui, fiindca stie ca acolo nu e Dumnezeu. Bufonul care se apropie de lume prin dragoste (alta idee crestina). Bufonul care face ca regele, cand isi insuseste felul lui de gandire, sa devina om. Ma intereseaza toate laturile acestui personaj si-l regasesc la Beckett si la Shakespeare (nu numai in nebunul din "Lear", ci si in figura orbului Gloucester).

---

Despre autor: