Attila Bartis s-a nascut la Targu-Mures si traieste la Budapesta de la 16 ani. E inalt si are ceva din figura unui calugar rus din romanele lui Dostoievski. E in prezent cel mai in voga tanar scriitor maghiar: cartea sa din 2001, "Tihna", a fost premiata si tradusa in mai multe limbi, si a fost dramatizata de autor sub titlul "Mama mea, Cleopatra". Anul acesta, "Tihna" - povestea lui Andor Weer si a mamei sale, o actrita celebra care-si terorizeaza fiul, ingroapa un sicriu cu lucrurile fiicei sale fugite in strainatate in timpul comunismului ca sa nu-si piarda rolurile si se inchide la batranete in casa, unde se mumifica incet-incet - a aparut si in romaneste, la editura Paralela 45, in traducerea Anamariei Pop. "Tihna" e o carte impresionanta, naucitoare, geniala, despre care se poate doar cu greu scrie si despre care poti la fel de greu vorbi. Am facut-o, totusi, impreuna cu Attila Bartis si Anamaria Pop, intr-un miez de zi, intr-un barulet din centrul Budapestei...
Prima intrebare care-i poate trece prin cap cititorului unei carti care se joaca subtil de-a autofictiunea: e "Tihna" un roman autobiografic?
Nici macar nu s-ar putea pune problema ca aceasta carte sa fie autobiografica; probabil s-a presupus acest lucru pentru ca e scrisa la persoana intai. Dar asta nu inseamna ca in carte nu exista parti sau elemente din propria-mi biografie. Din astfel de lucruri se naste o alta realitate, o realitate literara. In acelasi pasaj se amesteca fapte, locuri, personaje, situatii diferite din biografia mea. Fereasca Dumnezeu, totusi, sa privim romanul ca pur autobiografic.
De ce "fereasca Dumnezeu"?
Asta e o intrebare foarte buna. Imaginea mamei din roman n-are nici o legatura cu mama mea cea adevarata, nici n-ar putea sa aiba, de pilda eu aveam 13 ani cand mi-a murit mama. Iar ea nu era o fiinta care sa ma domine, mama mea nu era un vechil. Printre altele, de-asta har Domnului ca nu e vorba de viata mea reala. Dar sunt si alte parti pentru care ma bucur, ca autor, ca nu sunt biografice. Sufleteste si psihologic, consider insa cartea ca autobiografica, pentru ca scriitorul intr-adevar isi imagineaza si traieste situatiile fictionale, incat si le integreaza fiintei lui. Cu mine, aceste evenimente chiar s-au intamplat, la masa de scris, si pentru ca le-am trait scriitoriceste intocmai, e un roman autofictional.
Ce anume a declansat scrierea acestui roman, complex si multistratificat, aproape ca o simfonie?
O stare psihica anterioara. Prima imagine care s-a conturat in mine a fost acea legatura ca si diabolica dintre mama si fiu, din care fiul nu poate scapa. Am fost de multe ori "acuzat" ca "Tihna" e o carte scrisa cu o tehnica aproape inginereasca, foarte exact calculata. Nu e adevarat, e ceva ce nu-mi apartine. Practic, structura romanului e un lant de asociatii. In timp ce scriam, acest lant s-a ramificat foarte tare, dar situatia fundamentala ramane relatia mama-fiu.
Finalul cartii trimite aproape fara echivoc la Kant si legea lui morala: "nici atunci n-as putea sa scriu altceva decat ca ma fascineaza doar un singur lucru: cerul instelat care-i deasupra mea. Iar asta e inca foarte putin." Problema moralitatii contemporane, intr-un context marcat de violenta si individualism, e o tema de meditatie pentru "Tihna"?
Da, e firesc, e o problema care preocupa un om intotdeauna. Fraza finala nu e consecinta unei conceptii filozofice, e mai degraba una a starii sufletesti a lui Andor. E o stare greu de definit, iar ultimele cinci-sase pagini ale cartii pot fi interpretate ca preambulul unei sinucideri. Revenind la Kant si la parafraza lui, e absolut arbitrar cum el apare de-a lungul "Tihnei". Citatul din Thomas Mann apare pentru ca in perioada aceea citeam "Muntele vrajit" si acolo ajunsesem cu lectura. Evident, se poate specula psihologic de ce citeste omul "Muntele vrajit" tocmai cand scrie un roman, insa motivele pentru care cineva ia din biblioteca o anume carte la un anume moment sunt mult prea complicate.
Pentru cititor, finalul cartii e deschis. Autorul insa stie, de cele mai multe ori, ce se petrece cu personajele sale. Pentru Attila Bartis, asadar, Andor Weer se sinucide?
Da. Din situatia in care a ajuns Andor sunt doua cai de iesire, Dumnezeu si dragostea, iar el le-a pierdut pe parcurs pe amandoua. Adevaratul final al cartii e imposibilitatea existentei si neputinta lui Andor de a merge pe cele doua cai. Ceea ce poate fi o eroare din partea lui, dar asta e starea lui din acel moment. Ca sa fiu foarte sincer, aceasta carte am inceput s-o scriu intr-o stare de presinucidere. Dar pentru ca acum stam de vorba aici, toti trei, inseamna ca nu m-am sinucis, iar cartea nu e chiar autobiografica.
Asadar, preotul Lazar, pe care-l intalneste Andor in calatoria sa ca scriitor, si Eszter Feher, femeia pe care-o iubeste si pe care-o pierde, sunt doua sanse pierdute de salvare?
Rolul lor este mult mai adanc si ramificat, n-as simplifica atat de tare, dar ar putea, intr-adevar, reprezenta, impreuna, o salvare.
De ce le rateaza Andor?
Nu stiu. Cred ca Andor se vede foarte clar pe sine si pe cei din jur, dar se pare ca autocunoasterea nu e suficienta pentru ca cineva sa poata iesi din hau. Cunoasterea pasiva nu duce la nimic.
Andor vede realitatea cu o precizie si claritate uimitoare. Vede si face vizibile cu cinism aproape, de pilda, toata acea lume ipocrita si meschina a trecutului nostru recent, comunismul de dinainte de 1989. E un rechizitoriu al acelei realitati, chiar daca nu-si asuma rolul de a o judeca. E asta o forma de revolta?
Sigur. Iar revolta mea probabil ca nu s-a potolit nici macar scriind aceasta carte. Dar in acelasi timp cred, sunt sigur, ca nu exista pe lume un regim care sa poata obliga o mama sa-si ingroape simbolic fiica vie. Responsabilitatea individuala si cea sociala sunt egal prezente in viata unui om. Nici in perioada lui Ceausescu, nici in cea a lui Kadar, n-a fost toata lumea turnator; au fost turnatori si au fost oameni turnati. Nu putem pune toate zoaiele noastre pe seama dictaturii, ceea ce nu le face totusi mai bune.
Asadar "Tihna" e intr-adevar o carte kantiana despre liberul arbitru.
Sau despre unde duce lipsa liberului arbitru, ceea ce e acelasi lucru, de fapt.
Una din tentatiile unui cititor al "Tihnei" ar fi sa va intrebe cate ceva despre relatiile romano-maghiare. Totusi, o sa rezist acestei tentatii... O sa va-ntreb, in schimb, cum ati ajuns, de la roman, la piesa de teatru "Mama mea, Cleopatra".
Mie, personal, nici prin cap nu mi-a trecut sa dramatizez romanul. Dar am fost solicitat de Teatrul National din Budapesta sa scriu o piesa si, dupa o perioada de ezitare, am acceptat sa fac din carte un text de teatru, fiindca mi se parea ca se preteaza la asa ceva. Nucleul piesei e acelasi cu nucleul romanului, relatia mama-fiu. Din pacate, lipsesc toate ramificatiile lantului de care vorbeam mai devreme; piesa e mult mai inchisa, iar mie, unul, nu-mi place. Ceea ce nu inseamna ca nu mi-a placut s-o scriu, a fost un exercitiu foarte bun, dar de-acum stiu ca nu trebuie sa-mi asum raspunderea ca din propria mea carte sa fac o piesa. Ca sa fac o comparatie, aveam un tot organic, pe care a trebuit sa-l sfartec si sa-l recompun. Nu e treaba mea sa judec dac-am reusit, dar cred ca fiecare istorie isi are propria forma ideala de existenta, iar pentru "Tihna" aceasta forma e romanul.
Sunteti prieten cu un tanar scriitor roman, cu Filip Florian, autorul "Degetelor mici". Aveti in plan sa scrieti impreuna nu un text de fictiune, ci un volum de eseuri.
Eseuri inseamna pentru mine tot fictiune. Nu sunt genul filozofic, si eseurile sunt pentru mine tot fictiune. La fel si pentru Filip. Cartea n-are deocamdata o definitie de gen, ceea ce e sigur e ca vor fi texte relativ scurte care isi vor succede unul altuia. Fara sa aiba vreo intentie politica, vor atinge si acel subiect despre care n-ati vrut sa vorbim, si anume relatiile romano-maghiare.
Putem vorbi acum, daca vreti. Despre relatiile scriitoricesti romano-maghiare, de exemplu.
Eu nu prea am relatii scriitoricesti, am relatii prietenesti. Faptul ca Filip Florian e scriitor e o intamplare, din care s-a nascut ideea acestei carti scrise in comun. Dar nu asta a fost scopul prieteniei noastre.
Si nu scriitoriceste vorbind, traducerea in romaneste a fost foarte importanta pentru mine. Din toate punctele de vedere - financiar, ca imagine, ca deschidere - traducerile in germana, in engleza, in franceza, in spaniola sunt mai importante, dar sentimental, uman, astfel de lucruri sunt pe planul doi. Sentimental, uman, traducerea in romaneste a contat cel mai mult.
Realitatea nu poate fi ocolita, traim cu ea. N-as vrea sa se creada, gresit, ca noi vom rezolva de azi pe maine aceasta relatie complicata si tensionata intre romani si maghiari, cu radacini foarte ramificate si vechi, dar fara mici gesturi ca scrierea acestei carti n-avem nici o sansa sa facem nimic. Cam atat va fi rolul cartii mele cu Filip Florian in relatiile romano-maghiare, de aceea am zis ca n-o sa fie una politica, ci una beletristica. Sau care te pune pe ganduri.