Nisipul timpului

Eugen Barbu este un caz, o ecuatie de rezolvat in maldarul de cifre si de litere din lungul si latul, din cuprinsul literaturii romane. Cei mai vestiti profesori ai vremii au incercat sa desluseasca sensul ascuns sub catifeaua cuvantului, cei mai inversunati adversari au incercat sa-l aseze sub obroc si sa-l scoata din viata publica, cei mai invidiosi s-au indarjit sa-l atace violent si sa-l acuze in fel si chip. Timpurile nici in prezent nu sunt inca pe deplin coapte pentru o judecare corecta, sau macar la rece, a vietii si, mai ales, a operei acestui scriitor aflat mai mereu in raspar cu epoca si cu oamenii ei. Dar textele sunt definitive si constituie un set de nuvele si romane ce se vor citi si interpreta dupa cum va fi vrerea anilor si a veacurilor ce vor veni.
In colectia de "opere fundamentale", in acea Pleiada romaneasca alcatuita, ordonata, ierarhizata, selectata si prefatata de profesorul Eugen Simion apar acum doua volume din opera autorului mai sus mentionat ingrijite de Mihai Ungheanu - argument, cronologie, note si organizarea reperelor critice. Primul volum, de una mie si sase sute de pagini, contine nuvele cuprinse in culegerile succesive Oaie si ai sai, Pranzul de duminica, Martiriul Sfantului Sebastian si Miresele plus nuvela Mausoleul, precum si romanul Groapa, in editia definitiva din 1983, in vreme ce al doilea volum, de aproape una mie si noua sute de pagini include romanele Saptamana nebunilor, Princepele si Ianus, plus Jurnalul din 1966. Fireste, primele aproximativ patru mii de pagini din bogata mostenire de hartie a acestui fecund si incomod autor, filele cele mai reprezentative ale creatiei respective, capetele de opera. Sunt lasate deliberat alaturea si pentru volumele viitoare romanele ce ar face parte din asa-numita literatura oficiala, romanele sportive, teatrul, proza de divertisment (numeroasele scenarii si adaptari - istorice si de actualitate, reportajele), comentariile si publicistica.
Cele doua volume se deschid, asa cum era de asteptat si asa cum eram obisnuiti, cu o prefata semnata de Eugen Simion. Prefata ce presupune o noua lectura, proaspata, a textului si a contextului (credeti-ma pe cuvant, fiindca sunt bine plasat si stiu ce vorbesc!). In nici patruzeci de pagini format A5 sunt expuse liniile principale ale unei noi si serioase abordari ce completeaza, desigur, amplul capitol din "Scriitori romani" asezat sub semnul romanului pitoresc si baroc: modelul sau complexul calinescian (de la originea modesta si pana la abordarea mai multor genuri si registre), viziunea panoramica si colturoasa, pictura strazii, naratiunea cu mai multe sertare, parabola politica sau politizata, metafora uniformizatoare, descrierea ca rasfat lingvistic. Si aici, profesorul Simion are opinii transante: Eugen Barbu a ucis in el un urias scriitor modern european, in cea mai buna linie neo-realista! Mai mult, el nu are intotdeauna stiinta dozarii duse pana la capat, ratand uneori, din pacate, finalul romanelor si are obiceiul sa citeze stufos, cam prea exagerat si cam prea ostentativ, deseori.
Sa dezvoltam putin. Eugen Barbu, recitit, pare unul dintre cei mai mari scriitori romani contemporani in linie filimoniana, antonpannesca, argheziana. Apropierea de mahalaua sentimentala a lui G.M. Zamfirescu nu are relevanta, Barbu fiind un dur, un nechibzuit; iarasi, punerea in rang alaturi de Mateiu Caragiale pare factice, rafinamentul frazei mateine, parca tradusa din franceza galanta belle epoque are ca pandant rafinamentul frazei grele, modulata nervos si bizantin la Barbu. Punerea in contact cu traducerile din literatura nordamericana, sudamericana si italiana ar scoate ceva la iveala, pe linia comportamentismului drag epocii, pe linia parabolei, a magiei cuvantului si pe aceea a neorealismului si a preferintei pentru mediile marginale. Dincolo de toate astea, Eugen Barbu este un excelent autor de proza scurta, autorul unuia dintre primele cinci romane din literatura romana (Groapa) si cel mai important zugrav al strazii adiacente marilor bulevarde. Intr-o literatura medie ca a noastra, ca personaj cultural el ar fi fost ceva intre Jean-Edern Hallier si Charles Bukovski, un fel de Malaparte sau asemanator recentissimului Houllebecq, un provocator-imprecator ce se ocupa fireste cu spunerea grozava a adevarului si cu salubritatea ideatica, intr-o vreme incapace si obosita. Ceea ce-i lipseste, din nefericire, si profesorul Simion o spune cu obida, este planul metafizicos, transcendentul, calmul interior, adica exact ceea ce-i lipseste, in general, romancierului roman, mult prea atent la frumusetea si supletea frazei cultivate cu grija in detrimentul adancimii personajelor si a conflictelor. De aici pleaca si preferinta lui Eugen Barbu pentru Calinescu, "divinul critic" care presimtise simptomele bolii si incercase sa o vindece prin texte balzaciene. Caci ce altceva decat un soi de biet Ioanide este Ianus sau chiar Princepele insusi? Dar Balzac, care si el punea ducesele sa vorbeasca precum subretele, era un rafinat anticar!

---

Despre autor: