La o conferinta de presa gazduita de Hotelul Hilton, in buna traditie a politicii dambovitene de a transforma localurile in locuri istorice, Mona Musca, Theodor Stolojan si Valeriu Stoica au dat citire unui document purtand titlul ""Apel pentru unitatea si relansarea PNL"". Pentru ca ditamai personalitatile, impovarate de merite politice mai ceva decat generalii sovietici de decoratii, sa se osteneasca pe o asemenea caldura intr-o zi de luni, cea mai acra din saptamana, prin Bucurestii bramburiti de asfaltarile fara sfarsit, sa inchirieze si sa achite o sala, sa citeasca raspicat si sa sustina un text inseamna ca in realitate s-a intamplat ceva grav.
Ceva atat de grav incat cei trei: Mona Musca, Theodor Stolojan si Valeriu Stoica, pana acum luptand separat cu actuala conducere a PNL, sa decida a se reunifica si, sold langa sold, vorba lui Bush, in traducere moldo-valaha, sa traga un semnal de alarma. Un semnal de alarma a tras, prin legendara sa sirena, si numitul Vasile Roaita.
Ca sa se descopere, la un moment dat, ca nu tragea ca sa vina proleta-riatul giulestean in sprijinul proletariatului grivitean, ci ca sa vina Siguranta.
Sa fi fost trasa sirena celor trei Roaita ca sa vina nu liberalii din tara in sprijinul revoltatilor de la Bucuresti, ci Traian Basescu?
Opinia publica n-a inregistrat insa in aceste zile vreun eveniment, fie el cat de mic, in stare a se ipostazia in scanteia din care a izbucnit flacara ""Apelului pentru unitatea si relansarea PNL"".
Calin Popescu Tariceanu n-a comis in aceste zile nici o eroare majora, una dintre acele erori care inflameaza opinia publica si, prin asta, justifica interventia spectaculoasa a altor lideri ai PNL; ingrijorati de consecintele erorii asupra zestrei electorale a partidului. Exceptie facand o nefericita vorba de spirit spusa de Calin Popescu Tariceanu despre nu mai putin nefericitul Cristian Boureanu, cartitorii, ba chiar si adversarii actualei conduceri liberale n-au suferit nici un afront. Si atunci, de unde si pana unde nevoia celor trei de a iesi la rampa si a proclama stare de urgenta in partid si in tara? Fara noima sunt si cele noua puncte la care actuala conducere e somata sa raspunda pana in prima saptamana a lunii septembrie. Daca PNL si tara sunt - vorba maresalului Antonescu - pe marginea prapastiei, s-ar fi impus ca termenul-limita sa fie extrem de scurt.
Pai, daca, potrivit spuselor celor trei, au iesit la rampa deoarece PNL mai are un pic si se destrama, mai ceva decat chilotii de flanela ai Natasei din Marele Razboi pentru Apararea Patriei, a pune drept termen al ultimatumului peste o luna si jumatate e o iresponsabilitate, ca sa nu zicem o crima!
Momentul de luni, 17 iulie 2006, a fost fixat de jurnalisti ca fiind un Ultimatum. Ultimatumul se defineste printr-o cerere concreta. Gen: pana maine la pranz sa muti masina din locul meu de parcare, altfel ii dau foc! Intregul bloc se instaleaza la ferestre, cu mici si sticle de bere, pentru a vedea daca cel caruia i s-a dat acest ultimatum muta sau nu masina.
Nimic din aceasta caracteristica nu se intalneste in Apelul celor trei. Cerintele de indeplinit de catre conducerea PNL sunt o insiruire de generalitati incolore, de clisee mediocre: reintoarcerea spre electorat, respectarea promisiunilor electorale. La fel de bine puteau fi formulate si fata de conducerea PSD.
Ciudateniile momentului de luni ne fac sa credem ca autorii sau mai degraba Autorul a urmarit alt scop decat cel de a vedea indeplinite cele noua propuneri din Apel.
Ce s-a urmarit de adevaratelea?
Iata o intrebare la care nu se poate raspunde fara riscul de a gresi decat dupa ce se va vedea evolutia evenimentelor.
Sa asteptam!