Daca sufletul ar putea vorbi, n-am mai trece nepasatori prin viata. Bobitza este unul dintre miile de patrupezi a caror soarta a atarnat de o minte obscura.

L-am cunoscut pe Bobitza la Sinaia, printr-o intamplare nenorocita. Un pui de opt luni, Bob, se juca fericit pe marginea drumului cu doi ""colegi"" patrupezi. Un sofer bucurestean, grabit foc, a intrat ca un bolid, direct in gasca de jucausi, desi era suficient spatiu pe carosabil. Nu va pot descrie in cuvinte sentimentul care m-a incercat in momentul in care l-am vazut pe Bob urland si iesind mai mult mort decat viu de sub rotile masinii. A venit direct spre mine, tarandu-se si facand pipi pe el de durere. Soferul si-a vazut linistit de drum, lasand in urma o durere monstruoasa. Socul a fost prea intens.
IMBOLD. N-am crezut ca va scapa cu viata. L-am dus intr-o casa parasita, unde a stat nemiscat zile bune. Si-a dorit foarte mult sa traiasca, in ciuda varstei fragede si a gerului de afara. Intr-o zi, a disparut, dar l-am gasit acasa, in caminul lui drag, pentru care nu s-a lasat doborat de moarte. Bobitza avea stapani, disperati ca nu stiau ce s-a intamplat cu el. Toata lumea a rasuflat usurata ca destinul a tinut cu el. Insa bucuria ne-a fost spulberata din nou, la cinci luni dupa eveniment, caci Bob a fost prins de hingheri si dus departe de casa, la Boldesti-Scaieni. N-a avut voie sa traiasca. La cateva zile, l-au eutanasiat. Cand am sunat sa-l aduc inapoi, Bob fusese aruncat cu alte zeci de cadavre. Explicatia lor, aceea ca trebuie sa ne conformam legilor daca vrem sa intram in UE, m-a lasat cu un gust amar. Nu numai ca nu avem politie veterinara, asa cum se practica in lumea civilizata - unde cainii fara stapan sunt examinati si dati spre adoptie. In Romania se prefera metoda cea mai simpla si mai necostisitoare: moartea. Dar Bobitza avea stapan si multa lume iubitoare-n jur. Si cum sa mergi mai departe dupa ce ai ramas cu tristetea dureroasa din ochii lui?!!

In memoriam - El traieste in noi