Cultural, romanul nu e obisnuit sa plateasca impozite si taxe - intotdeauna i s-au retinut pe statul de plata, spune ministrul Finantelor. Intrebat de revista Saptamana Financiara daca i se pare normal ca angajatorul sa plateasca contributii sociale mai mari decat angajatul, Sebastian Vladescu raspunde ca nu-i vorba ca plateste cineva in locul altcuiva, ci de o suma de bani care reprezinta costurile cu forta de munca intr-o companie. ""Ca le plateste compania sau le da angajatul, care le plateste ulterior, e o chestie de tehnica de plati"", conchide ministrul.
Cu alte cuvinte, ministrul Finantelor ne lasa sa intelegem ca, daca angajatorul plateste 30% CAS, iar angajatul doar 17%, e tot una, caci totalul conteaza: 47% (30% - pensii, 13,5% - sanatate, 3,5% - somaj). Ei bine, daca angajatorul ar achita 16,1%, iar angajatul 22,1%, ar fi fost ca-n Slovenia. Iar daca despre minusculul stat ex-iugoslav se poate zice ca-i nereprezentativ din punctul de vedere al problemelor sociale, venim cu un exemplu mare. In Polonia, procentul platit la pensii de angajator e egal cu cel al angajatului, asigurarile medicale cad exclusiv in sarcina salariatului - pentru ca e vorba de propria sa sanatate, nu a patronului, in timp ce contributia la fondul de somaj e o chestiune care il intereseaza doar pe intreprinzator, fiindca angajatul nu prea are obiceiul sa se dea singur afara. Iata o logica fiscala care difera de modelul ""Asa-i si-n UE"", unde statul ia grosul contributiilor sociale de la angajator si le imparte angajatului, in loc sa-l lase pe acesta din urma sa se ajute singur.
Problema poate fi analizata si din alt unghi. La un nivel al contributiilor sociale de 30% platit de angajator, Romania ar putea deveni o tinta investitionala mai atractiva decat Lituania (31%), Estonia (33,5%), Ungaria (33,5%), Slovacia (34,5%) sau Cehia (35%). Pacat ca salariatul de la noi e obisnuit ""cultural"" sa-l intrebe pe patron cand se angajeaza cat e ""banua€™-n mana""! Fiindca daca angajatul negociaza salariul net, si nu pe cel brut, intreprinzatorul se preocupa de toate cele 47 de procente de contributii sociale, plus 0,5%-4% - la fondul de accidente de munca, si 0,75% - comision pentru administrarea cartilor de munca ... pana ajunge sa achite cel mai scump CAS din Europa Centrala si de Est. Iar asta nu mai e doar ""o chestie care tine de tehnica de plati"", ci, dupa cum spunea Florin Citu, in acelasi numar al revistei economice, arata ""mai mult o mentalitate de contabil de SRL, decat de vizionar care sa faca politica fiscala sa asigure bunastarea peste generatii"".
Adevarata chestiune culturala e alta. Daca angajatul (atentie, nu angajatorul!) si-ar pune problema: ""Am cotizat suma X, vreau banii inapoi cand ies la pensie"", statul n-ar avea replica, in cazul in care angajatul ar fi contributor majoritar sau exclusiv. Asa cum stau insa lucrurile acum, platind mai putin decat intreprinzatorul, salariatul nu poate ridica pretentii. Banii lui se dematerializeaza. Nu exista o corelatie directa intre ce da si ce primeste, ci numai un sistem piramidal care-l alimenteaza pe cel care ajunge primul la pensie ori pe cel care se imbolnaveste mai repede.
Iar daca e sa judecam liberal - asa cum pretind ca sunt cei care ne conduc acum - ce este statul atunci cand da pensii sau asigura sanatatea? Doar un prestator de servicii. Daca angajatorii si angajatii platesc, atunci au tot dreptul sa ceara. Nu participa, nu pretind. Da, dar daca si patronul, si salariatul alimenteaza un buget in care banii isi pierd mirosul, cu ce ne alegem? Cu inca un monopol. Un cartel al luptei cu saracia, in care o armata de birocrati vegheaza la pastrarea dreptului suveran al politicienilor de a strange bani de la toti si de a distribui numai celor la care au interes.
Sebastian Vladeacu admite ca la americani e altfel - cei care isi asigura protectia sunt angajatii insisi. E invers decat in Europa, unde statul ii obliga pe angajatori sa isi manifeste solidaritatea cu salariatii, pana cand acestia ajung sa scoata atat de multi bani din business, incat nu mai sunt in stare sa creeze locuri de munca. Vladescu, personal, prefera sistemul din Statele Unite, unde angajatul nu asteapta sa vina altcineva sa-l proteje. Dar cand e vorba ca ministrul Finantelor sa puna in aplicare crezul lui Vladescu, nu procedeaza nici macar precum slovenii ori polonezii. Ministrul Sebastian Vladescu, desi e liberal, se consoleaza cu ideea ca Uniunea Europeana e socialista, ca ""pensia e o problema a statului, si nu a individului"", ceea ce-l face sa ramana mai departe un birocrat. Sau, cum spunea Florin Citu, sa aiba o viziune ingusta de contabil marunt, nu o perspectiva politica larga, pe cateva generatii.