Tendinta e de a face din Securitate o forta malefica, dominata de indivizi duri si vicleni.

Iar cum viclenia e asociata frecvent cu inteligenta, cei care au patimit si au publicat memoriale ale durerii au acreditat imaginea unor regimente intregi de genii ale raului. Bune sau rele, geniile trec drept minti foarte bogate. In cartile sale, Mihai Pelin a dovedit - si nu-i deloc exagerat sa spunem ca a facut-o cu acte, documentat, fara sansa unui recurs - ca Securitatea era o institutie populata mai ales cu dobitoci, cu indivizi de tot marginiti, cu o multime de sefi obtuzi, complet lipsiti de discernamant. De fapt, Securitatea a ridicat confuzia intre adevar si banuiala, care-i unealta prostului, la rang de metoda. Cel mai rau isi dadeau in petec securistii pusi sa vegheze la artisti. Acestia nu erau mai redusi ca altii, dar fiindca trebuiau sa aiba musai pareri, in treburi sufletesti si spirituale, la care judecata lor se poticnea, scriau rapoarte aberante.
Un caz faimos, la vremea lui, a fost acela al grupului de prieteni - pictori, decoratori si scriitori - care, in urma unor intinse sesiuni bahice, altfel obisnuite in complexul de ateliere unde activau, au hotarat infiintarea unei Societati de binefacere pentru salvarea femeilor indelung neglijate de barbati. Orice om cu un pic de creier isi dadea seama ca asa-numita Societate era o joaca de pehlivani, ca n-avea nimic antistatal si antipartinic. Si ca, de fapt, nici nu era o organizatie, ci o divagatie comica, un mod de a iesi prin ironie din cenusiul epocii. Securistii care, alertati de informatorii ce bantuiau prin mediile artistice, au procedat la ""supravegherea operativa"" si la redactarea a sute de rapoarte, n-au sesizat nici un moment cacealmaua.
Am citit, la unul din pictorii care a avut ideea de a le salva pe colegele neglijate de barbati, asa cum sunt salvate de cand lumea de la singuratate femeile, dosarul ""afacerii"". Cum l-a obtinut el de la tembelii care l-au intocmit nu-i greu de ghicit. I-a cumparat cu tablouri. Le-a dat la schimb peisaje si naturi moarte. Anchetatorii erau ei niste dobitoci solemni - care dintotdeauna sunt mai venali decat dobitocii veseli - dar isi faceau toti colectii de picturi, de la subiectii dosarelor in lucru.
Ce-i si mai bizar in acel dosar al tembelismului ca sistem e ca nici informatorii Securitatii n-au indraznit sa le explice ofiterilor ca toata povestea fusese o gluma, ca era destul sa citesti, in regimul comediei, lista de metode prin care membrii societari pe baza de votca se angajau sa le consoleze la cerere, individual sau in grup de doamnele fara barbati, ca sa te umfle rasul. Securistii insa au tinut-o pe a lor, ca Societatea era neautorizata si ca tot ce nu era cu voie de la stapanire devenea culpa grea. Ani de zile l-au hartuit pe pictor cu anchetele lor si i-au turmentat existenta cu o prezumtie de vinovatie din care fiecare putea sa creada orice. Iar nenorocitii de informatori - fiindca nici ei nu erau mai breji ca agentii - l-au decontat pe artistul indaratnic nu ca victima, ci ca turnator. Aici incepea marea abjectie, in faptul ca, de indata ce puneau ochii pe tine niste natarai, te faceau omul lor, numai ca sa aiba cu ce-si umple rapoartele de analfabeti.