Considera ca nu e intamplator faptul ca piesa in care a debutat pe scena Nationalului, ""Idolul si Ion Anapoda"", este scrisa de strabunicul sau, dramaturgul G.M. Zamfirescu, nici ca spectacolul este regizat de bunicul sau, Ion Cojar. Actrita Irina Cojar implineste astazi 26 de ani. ""Am stiut ca o sa fac actorie de mica""
""Inainte de un spectacol intotdeauna am emotii, trebuie sa recunosc, eu am emotii. La un spectacol foarte greu, eu slabesc cam un kilogram pe spectacol. Un actor care joaca «Hamlet», din cate stiu eu din povestirile domnului Caramitru, slabeste doua kilograme. Acum nu stiu daca e adevarat, dar e un efort... Sa stai doua ore pe scena nu este usor. Rolul din «Idolul si Ion Anapoda» reprezinta debutul meu. Nu stiu daca e intamplator, dupa mine in viata nimic nu e intamplator. Am debutat intr-o piesa scrisa de strabunicul meu (n.r. - dramaturgul G.M. Zamfirescu), regizata de bunicul meu (n.r. - regizorul Ion Cojar), poate e un semn, nu stiu, deocamdata nu imi dau seama. Oricum, este un rol pe care il iubesc si, de fiecare data cand ma duc la teatru, ma duc cu bucurie. Dan Puric este un partener extraordinar, in care pot sa am incredere, nu mai vorbesc de doamna Ileana Stana Ionescu si chiar de colegii mai tineri: Mimi Branescu, Ileana Olteanu, Afrodita Androne. La inceput mi-a fost frica sa joc alaturi de ei, pentru ca toti au experienta. Au avut si au in continuare rabdare cu mine in spectacole si le multumesc pentru asta. Sunt niste oameni minunati si a fost o echipa minunata. Nimeni nu a urmarit sa-l incurce pe celalalt, a fost o atmosfera placuta, am lucrat chiar ca o echipa. De asta ne si place spectacolul si foarte multa lume ne spune ca se simte acest lucru. Ce a fost frumos a fost ca nu am absolut nimic din personajul pe care il interpretez. Eu am avut in viata cam tot ce mi-am dorit in limita posibilitatilor. Chiar mi-a fost greu la inceput sa o inteleg pe Frosa, copilul oropsit, copilul lipsit de iubire, copilul batut, copilul certat. Pana la urma, cu imaginatie, cu ajutorul unor modele din viata, am reusit sa inteleg. Gurile rele spun ca as fi favorizata. Nu e usor sa fii «nepoata», e destul de greu sa ai eticheta si mai ales sa reusesti sa arati ca totusi ai si tu ceva de zis. Asteptarile celorlalti sunt mai mari. Acum eu incerc sa fac o departajare, incerc sa spun eu ceva, sa fiu eu, Irina, care spune ceva, nu Irina Cojar, nepoata lui Cojar, care spune ceva. Bunicul mi-a fost si profesor, ca asa s-a intamplat. Nu a fost usor, pentru ca el oricum a incercat intotdeauna sa puna semnul egal intre mine si colegii mei. Ca dascal este foarte sever. Chiar si ca regizor e foarte sever, are un stil de lucru foarte migalos si, pana nu te aduce acolo unde vrea el, nu te lasa. Bineinteles ca-ti lasa libertatea, poti veni si tu cu propuneri, dar el stie sa te conduca. Eu am stiut ca o sa fac actorie de mica. Mergand inca de pe atunci la teatru, vazand sute de spectacole... apoi am vrut sa fiu doctor, aviator, regizor, dupa care am revenit la ideea de actorie. Ai mei mi-au spus sa nu fac actorie, pentru ca nu am sa castig bani, ca va fi greu din cauza ca sunt nepoata lui Cojar... Si le-am spus ca asta vreau sa fac, si asta am facut. Cand eram mica, tin minte ca intotdeauna voiam sa vad universul din spatele usilor, ce se intampla cu fiecare personaj in spatele usilor. La spectacolul «Gaitele», am spus ca vreau la bunica mea (n.r. - actrita Raluca Zamfirescu) pe scena, ea juca in piesa asta. Eu nu vedeam oamenii din sala, eu le vedeam doar pe ele pe scena si ziceam ca nu e lume acolo. Am fost un copil nastrusnic, nu exista pomi din curtea blocului sau a scolii in care eu sa nu fi fost. Eu nu am genunchi de fata, am genunchi de baiat. Femeia Irina e linistita, are un om in viata ei care ii aduce multa liniste, bucurie. Femeia Irina rade foarte mult, pentru ca asta este important in viata: sa razi si sa inveti.""