Coboram pe Strada Uranus, in tramvaiul 25, cu o vecina de pe Strada Militari (istorie antica, evident!) si am intalnit un fost coleg de facultate, baiat aratos, sportiv, (jucator de rugby fara palmares) cu care am schimbat cateva cuvinte. Mi-am intrebat vecina ce impresie i-a facut ipochimenul si mi-a raspuns cu un suras incarcat de dispret: ""Un pierdevara!"".

Au trecut niste ani (destul de multi) si am avut placerea sa revad un medic, plecat prin anii a€™80 mai intai in Germania si mai apoi in Statele Unite, care, fara sa se planga, mi-a povestit cat a regretat viata din spitalul lui bucurestean (cafeluta, raportul de garda, vizita de la ora 10:00) in primul an petrecut printre nemti dar si ce dor i-a fost de ei cand a dat de stilul de munca al americanilor.
Faimoasa etica protestanta a muncii, dominanta la Nord de Rio Grande si in cateva tari din Europa Occidentala, mult laudata de unii, cordial detestata de altii, a nascut nu numai oameni vanduti activitatilor productive ci si o masa de indivizi deloc dispusi sa faca eforturi, lenesi (nu neaparat), chiulangii (cat se poate), gata oricand sa piarda ore pretioase trancanind despre ce ii face sa se fereasca de munca. Niste pierdevara, societatea le cere sa se apuce de treaba iar ei raspund cu o intrebare: ""De ce?""
Desi pare foarte greu sa scrii o carte despre capacitatea de a nu face mare lucru, un autor pe nume Tom Lutz ne dovedeste ca nu este imposibil prin cele 350 de pagini de istorie a acestor personaje, in marea lor majoritate barbati. Trist. Dar cine s-ar putea lauda cu predecesori de talia unor Samuel Johnson (lexicograf si filosof), Walt Whitman (nemuritorul poet al ""Firelor de iarba""), Oscar Wilde (care si-a declarat la vama din New York doar propriul geniu), Bertrand Russell (matematician, logician, pacifist), Henry David Thoreau (idealist si optimist) sau Jack Kerouac, intemeietorul miscarii ""beat"", cu totii dizidenti notorii in politica moderna a nevoii de munca.
La polul opus se situeaza cei pasionati, poate obsedati de munca (din pacate cuvantul ""workaholic"" nu are inca un echivalent in limba romana...) dispretuiti de asa-zisii ""lenesi"" care refuza sa accepte modificarile structurale, noile reguli si noile cerinte ale muncii, cei care prefera ""o viata buna unei slujbe bune"", reactionari nostalgici ai vremurilor de dinainte de revolutia industriala care a distrus relatiile feudale dar a si creat conditiile aparitiei simultane a eticii muncii si a elogiului lenei. Samuel Johnson si-a inventat un alter ego sceptic si amuzant si a lansat o traditie odata cu lansarea unei publicatii cu numele ""Lenesul"" (""The Idler""). Adeptii nu s-au lasat asteptati.
Daca Benjamin Franklin incerca sa-i invete pe colonistii americani cum sa fie sanatosi, bogati si intelepti, un oponent relativ putin cunoscut, Joseph Dennie, absolvent al universitatii Harvard, avocat fara clientela, primul lenes american autentic, se amuza pe seama faimosului jurnal al lui Franklin, un program detaliat al zilei de lucru a acestuia, cu o parodie de genul: ""Am fost foarte ocupat sa stau degeaba pana la ora patru. Mai apoi m-a lovit un cascat letargic, cam pana pe la sapte seara"". Dennie nu era un ascet dar refuza sa munceasca, el si descendentii lui impartasesc o convingere enervanta, acea ca lumea le datoreaza mijloacele de existenta, nu doar de supravietuire ci si de oarecare lux.
Cartea lui Tom Lutz e plina de citate, de la observatia unui erou al lui Herman Melville ""Scribul Bartleby"" care prefera sa nu faca mai nimic, la cartea lui Paul Lafargue (stiu ca ma repet, am mai scris despre el si acum vreo sase saptamani); ""Dreptul la lenevie"", trecand inevitabil prin Jack Kerouac, Allen Ginsberg, Douglas Coupland, Mike Judge si Cameron Crowe, fara -l omite pe C. Wright Mills, autorul unor ruminatii sumbre privind clasa managerilor (""sefii"" anecdotelor clasice) cu totii apologetii artei de a sta degeaba.
Dificil subiect. Ne este greu sa ne definim sentimentele legate de munca, suntem profund ambivalenti, ne temem ca muncim prea putin, ni se pare ca muncim prea mult. Pana si un apostol al muncii, Benjamin Franklin, isi lua micul dejun pe la ora 11:00, cina foarte tarziu si facea tot posibilul sa se bucure de viata.
Sa privim lenea ca pe un soi de utopie, mereu dorita, nicicand realizata? La urma urmei, sa nu faci nimic trebuie sa fie destul de plictisitor. Imi amintesc de o scena petrecuta acum vreo 30 de ani, inainte de marele cutremur din 1977, o discutie pe tema perceptiei unor oscilatii legate de un alt cutremur, cel de la Salonic. Eram in casa unui distins genetician si an-tropolog impreuna cu un profesor de medicina interna si noi, barbatii, oameni cu o zi de lucru de cel putin 12 ore, povesteam cum am simtit acele vagi leganari ale cladirilor, unul la birou, altul pe fotoliu, al treilea intins pe canapea, declansand o explozie de furie a sotiilor (una chimista si doua bioloage) care ne-au calificat de ""puturosi"". Ele nu percepusera fenomenul, una la bucatarie, alta la rufe, a treia in camara.