Am vazut, la un teatru interactiv, o piesa contemporana in care actorii faceau ca toti dracii.

Chiar suta la suta interactiva piesa nu era, deoarece spectatorii nu raspundeau la randu-le cu aceeasi moneda. Nu urlau la actori, nu dadeau buzna in scena si nu topaiau in scaune ca loviti de streche. In programul spectacolului, regizorul isi marturisea plin de sine crezul artistic: teatrul modern trebuia sa-l zguduie pe spectator, sa-l faca partas la actiune si sa-l rasuceasca in jurul proprie-i constiinte ca un vrej. Cand s-au aprins luminile, am vazut mai multi spectatori rasuciti rau de tot in jurul propriei constiinte. Unii inca mai continuau sa fie coautori la actiune, zbierand, schimonosindu-se, tavalindu-se si dandu-si ghionturi, iar vreo trei, patru aratau atat de zguduiti, ca le trebuia, ca la blocurile lovite de cutremur, bulina rosie. Poate c-as fi rezistat mai bine, daca inainte de a ajunge la reprezentatia aceea interactiva n-as fi intrat intr-o galerie de arta. Si aici, pictorul avea ce avea cu publicul. Explicatiile sale din catalog erau fara echivoc: arta moderna avea obligatia de a-l implica pe privitor, cam in acelasi mod in care masina de tocat implica bucata de carne. Privitorul, ca sa simta si el ca-i emancipat, trebuia tocat, torsionat, macerat, innodat, ghilotinat, burdusit si, in final, rastignit. Din textul pictorului se subintelegeau inca doua idei la fel de imperative, ca acelea exprimate taios in programul expozitiei. Ca persoanele care nu reuseau sa reactioneze la intalnirea cu creatia experimentata, in felul in care socotea pictorul ca o cer tablourile lui intregi nu numai ca nu meritau sa se cheme public, dar si oameni ar fi fost prea mult. A doua idee era ca un maximum de zgaltaire a publicului insemna si un maximum de arta. Arta trebuia sa completeze la om, ceea ce un simplu Parkinson n-ar fi reusit sa termine niciodata.
Corect era sa spun ca sfarseam ziua la fel de interesant cum o incepusem, deoarece dimineata ma zdruncinase din toate incheieturile romanul unei debutante fara complexe sexuale, maritale, gramaticale, sociale si seismice, la pranz participasem la lansarea unui volum de poeme zguduitoare, semnate de un autor care-si mai hatanase generatia de cateva ori, iar acum isi propunea - si nu se sfia s-o declare privindu-si oaspetii in ochi - sa procedeze la fel de hotarat si cu alte generatii. Teoria sa era ca publicul se nascuse adormit, vietuia intr-o somnolenta fara leac si murea bleg, daca nu se ivea din cand in cand cate un artist subventionat de Ministerul Culturii, care sa-i dea cu ceva in cap, sa-i arda cateva perechi de palme, sa-l culpabilizeze si, bineinteles, sa-l zgaltaie. Exista, prin urmare, un lucru comun la toti artistii moderni, in calea carora nimerisem de-a lungul unei zile. Nici unul nu voia sa ma mangaie, sa ma bucure, sa ma tulbure sa ma ajute sa lupt cu viata, sa ma faca mai iertator, mai destept si mai prieten cu toate cele bune si frumoase. Ii manca in fund pe toti sa ma scuture, sa ma zguduie, sa ma fractureze, sa ma izbeasca din toate partile si sa latre la mine, ca haita de caini crescuti pe langa macelarii, cand da de un catel speriat si ranit, ratacit pe strada ei. Iar eu, catelul ratacit si bolnav, n-am incotro, ma fac mic si indur toate astea, fiindca altfel ar tabari asupra mea alte haite: elitistii si pupincuristii. Ce-ai, ma, mediocrule, cu experimentalistii, cu modernistii si cu douamiizecistii?!! Cum sa nu fie ei geniali, daca-s atat de multi?!