""Nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub vremuri"", se plangea, acum trei sute de ani, cronicarul. Istoria e ca inelele copacului: unele-ntunecate (cele mai multe si mai intinse), altele, abia mijite din loc in loc, luminoase. Dac-ai avut nesansa sa te nasti intr-o epoca sinistra, traiesti si mori in obscuritate si nefericire. Bruma de talent, de entuziasm, de credinta, de eroism din tine se vor irosi sub pamantul secolelor. Ma-ntreb cati viitori artisti, oameni de stiinta, filozofi si politicieni, unii de geniu, au fost sfartecati de tineri in razboaiele absurde ale secolului trecut. Cati au pierit in lagarele de concentrare si cati - de zece ori mai multi, poate - in gaurile negre ale gulagului sovietic. Ma-ntreb si cat talent a crescut pipernicit, devitalizat, sufocat, lipsit de sanse de afirmare in timpul dictaturilor, care acopera mai mult de noua zecimi din istoria universala. Lunga perioada a comunismului romanesc a fost, pentru scriitori, un blestem si o piatra de incercare care unora le-a curmat destinul cu o cruzime rece, altora
le-a alterat grav opera, altora, in fine, le-a asigurat o glorie falsa, sfarsita in rusine si remuscare. Toti au fost insa, intr-un fel, oameni sub vremuri, pe care sunt inclinat sa-i compatimesc mai mult decat sa-i critic.
Nu stiu ce-as fi facut in locul lui Calinescu, Camil Petrescu, Sadoveanu sau Arghezi in anii a€™50. Chiar nu stiu. Azi ne e usor sa-i numim cinici si tradatori si sa-i acuzam ca s-au vandut comunistilor. Poate ca a fost chiar asa. Dar nu stim cata dezorientare, disperare (sau speranta, dimpotriva) si cata frica, mai ales, au simtit acesti oameni in vremurile de infrangere catastrofala in razboi si de rasturnare a unei lumi intregi. Decat sa-i condamnam, mai bine sa spunem slava Domnului ca nu am trait in acea perioada. Caci nu stim dac-am fi putut renunta la prestigiul nostru si la felul nostru de viata in fata unei sinistre lumi totalitare care, pe de-o parte, ne amagea cu o propaganda ubicua, iar pe de alta ne ameninta, cat se poate de concret, cu exterminarea persoanei, a operei noastre sau a ambelor deodata. Sunt autori care-au rezistat eroic, preferand inchisoarea sau tacerea. Altii nu. Fiecare e un caz aparte. Fapt este ca nici unul nu a mai stralucit ca scriitor, cum o facuse in perioada interbelica.
Nu stiu nici ce-as fi facut daca anii a€™50 m-ar fi prins ca foarte tanar autor, venind dintr-o familie fara traditie democratica, cu mintea tabula rasa, gata sa fie impregnata de ideologia comunista omniprezenta. Credea Labis in comunism? Mi se pare dincolo de orice indoiala. Era sincer Nichita Stanescu cand scria ""Eu caramida trupului mi-o pun/ La radacina erei comuniste""? Foarte probabil. Nu mai vorbesc de pletora nesfarsita a ""cantaretilor vremurilor noi"", de la Beniuc la Dan Desliu si de la Veronica Porumbacu la Eugen Frunza. E adevarat ca acestia din urma au fost instrumente de propaganda, ca au inselat si-au falsificat adevarata literatura, ca au fost printre ei jigodii si profitori cu gramada, dar, in cazul celor cu talent, s-ar putea spune ca au fost si ei inselati, pervertiti, deturnati de la calea lor de vremurile sinistre in care le-a fost dat sa traiasca si sa scrie. Cum ar fi evoluat, de pilda, talentul real al Ninei Cassian, al lui Eugen Jebeleanu sau al Mariei Banus in vremuri mai bune? Toata intelighentia Europei il proslavea benevol pe Stalin si Uniunea Sovietica in anii a€™50, cum sa
n-o faca o mana de taranusi sau de insi luati de la strung, care asta auzeau continuu la radio si in toate ziarele? Dintre ei s-au recrutat toti securistii, nomenclaturistii si culturnicii vremii, care s-au pus pe treaba cu entuziasm si-au comis ticalosii in numele unei ideologii primitive, in care credeau prosteste, in lipsa de orice alta cultura si orice alte modele. Nu absolv pe nimeni pentru erorile si faradelegile sale, dar ma cutremura gandul ca, dac-as fi venit pe lume in 1930 intr-o familie ca a parintilor mei, ar fi fost posibil sa fiu printre cei care au scris poeme si romane rusinoase douazeci de ani mai tarziu.
""Ce-as fi facut in locul lui?"" Iata prima intrebare pe care
mi-o pun, cand simt dispret pentru un autor compromis in vremuri tulburi si neiertatoare. Asta ma impiedica, nu sa-l vad pe el asa cum a fost, ci sa ma vad pe mine asa cum nu sunt. Am avut, in adolescenta, carti pe care el nu le-a avut, am crescut intr-o lume pentru care comunismul era deja subiect de batjocura, si nu de adulatie. Am putut scrie si publica lucrurile pe care intr-adevar le-am dorit. Asta mi-a modelat decisiv principiile morale. Nici o rasturnare istorica nu mi le-ar mai putea schimba. Pe de alta parte, ii sunt dator celui murdarit de istorie: am invatat de la el cum sa nu traiesc si cum sa nu scriu. Sa-l mai si dispretuiesc mi se pare trist si inutil.