Nici nu mai imi amintesc daca se terminase iarna. De fapt, parea ca primavara statea la panda, pe undeva, printr-un semn, printr-un copac sau printr-un gand, printr-o piatra sau printr-o inima. Ar fi venit si ar fi plecat in acelasi timp, ii era si rau, dar ii era si bine. Ii era teama sa cotropeasca sau sa fie cotropita de la bun inceput. Incerca sa gaseasca un echilibru intre a veni si a fi, intre a sta si a respira, intre a musca pur si simplu din lume si viata si a se da inconstienta pe mana a ceea ce mai ramasese din iarna. Stia bine si de demult cat de firava, dar si cat de periculoasa e granita aceea care o lega de trecutul imediat sau cel devenit intre timp amintire. Si la fel de bine stia ca de fiecare data cand ajungea pana aici ii era teama. O teama pe care n-o avea de la bun inceput si nici n-o cuprindea dintr-o data. I se insinua incet, o simtea curgand pana si-n sange, ii alerga prin trup si prin minte si ii crestea o data cu ziua. Erau momente cand s-ar fi lasat cucerita fie si doar pentru a scapa de ea si de toate indoielile care nu-i dadeau nici o sansa ca sa se mai poata gandi ca, la randul ei, ar fi putut cuceri. Si simtea cum creste in ea, laolalta cu teama, o avalansa ciudata si puternica, parca dintr-o data si din nimic. Atunci ar fi vrut sa vina, sa nu mai sovaie, sa nu se mai gandeasca la nimic si sa se predea primului iesit in cale. Ar fi dat orice ca sa-si piarda atunci identitatea si amintirile, sa colinde lumea fara sa stie cine e si de unde vine, incotro merge si mai ales unde vrea sa ajunga. Trecuse, asadar, prea repede de la avalansa la ramuri, si acum fara greutate si aproape fara respiratie plutea pe undeva, fara sa-i pese daca, pana spre dimineata, va mai ramane anotimp sau altcevaa€¦