Cinci minute de regalitate

De 15 ani isi lasa personajele sa vorbeasca in locul ei. Despre Doamna noastra,
ne ""povestesc"" rolurile...
Sa le ascultam.

Imi pare ca e una din acele zile care incep frumos si se termina si mai frumos. Am bilete la teatru. Un amic le-a cumparat din timp. ""Regina mama"", de Manilio Santanelli, cel mai longeviv spectacol de dupa a€™89 la Teatrul National. Pun mana pe telefon si o sun pe Olga Tudorache. Ii spun ca as vrea sa-i conturez un portret. ""Interviu, nu, dar asta da"", imi raspunde Ea, ""Regina"", cu un glas in care ghicesc semnele unei raceli. ""Sunt bolnava de doua saptamani"", imi confirma domnia sa banuiala. ""Ma odihneam ca sa pot juca zilele astea"". Imi cer instinctiv scuze. Apoi ma formalizez felicitand-o pentru recenta distinctie care i-a fost acordata, Ordinul National ""Serviciul Credincios"" in Grad de Mare Cruce. ""Iarta-ma, dar eu de 15 ani nu mai dau interviuri"", imi vine in intampinare. M-a citit! Poate mi se pare, dar nu stiu de ce, simt un zambet in spatele receptorului. Mai vorbim putin. ""De cand m-am intors din Germania sunt tot bolnava."" Sunt oarecum nemultumit: eu doresc sa o invit pe o bancheta de tren, inventata de mine ad-hoc, iar ea imi vorbeste de raceala ce o chinuieste. Dar ea este REGINA. Are tot dreptul sa vorbeasca despre ce vrea. O ascult. Ma simt privilegiat. De faptul ca, dupa 15 ani de tacere in fata lumii, mi-a acordat cinci minute la telefon. Timp atat de pretios... Ii promit ca voi fi in sala asta-seara, joi. Trenul meu personal a pornit spre un alt tren. Special. Regal.
Intru in culise. Din cabina o aud pe Doamna Olga Tudorache tusind. Repeta textul cu sufleurul. Asa face un actor adevarat, chiar si dupa aproape zece ani in care a dat unui anume personaj viata. Dar in cateva minute, pe scena, o vad asa cum o stiam. Regina nu are voie sa fie racita.
ISTORIE VIE. Tehnologia a incercat sa transforme teatrul intr-un foc de artificii. Am vazut incercari de a crea un teatru plastic, un soi de picturi in miscare ce inlocuiesc vorbele spuse, uniformizand actori, topind individualitati intr-o singura suflare comuna.
Acum suntem martori la intoarcerea actorilor in fata publicului. Pentru ca teatrul in esenta asta si este. Un povestitor si un spectator, doua fiinte aflate fata in fata impartasind sentimente, emotii, vise si sperante.
Cam asta spune dramaturgul mexican Victor Hugo Rascon Banda in mesajul sau din acest an dedicat Zilei Mondiale a Teatrului. Maine, 27 martie. Desi, ca sa fiu sincer, e parca o ironie a destinului. Maine e luni. Si, de regula, lunea e zi libera in teatru.
DISTINCTIE. De dincolo de mai bine de 52 de roluri pe scena, din 1951 si pana astazi, si a peste 22 de filme, Doamna Olga Tudorache pastreaza in schimb o demna tacere. De 15 ani lasa personajele sa vorbeasca in locul ei. ""Eu nu dau autografe"", spunea pe la jumatatea secolului trecut marele dirijor Von Karajan. Autograful Doamnei Olga Tudorache il ghicesti prinzand viata prin pasul usor de pe scandura scenei, prin gest, privire, vorba. Si-atunci Regina prinde a ne povesti despre destin.
BINECUVANTARE. In ""trenul personal"", Regina noastra s-a urcat cu cel mai greu bagaj. Povara cuvintelor. Cand si cand, din dragoste pentru noi, apare la fereastra vagonului. Iar noi trebuie sa ne bucuram ca inca o mai putem privi. ""Nici nu ne dam seama cat de important este sa fim contemporanii unor asemenea oameni"", imi spunea zilele astea cineva si m-a rugat sa nu-i dau numele. Din decenta. Eu, indecentul de mine, am sa-l arat din priviri pe tatal meu.
Aceste randuri, ei bine, da, nu sunt decat o pietricica intr-un ocean. Va pot parea, poate, superficiale. Puteti spune: ""Numai atat ai putut obtine de la Olga Tudorache? Cinci minute?"".
Altcandva, zeii si oamenii obisnuiau sa-si vorbeasca pe scena. Acum oamenii vorbesc cu alti oameni. Eu in cinci minute m-am simtit ridicat la rangul de cavaler, de EA, Regina...

Alaturi de actorul George Motoi in spectacolul ""Noiembrie""