Declansarea unei noi actiuni judiciare impotriva fostului rege Mihai a mobilizat o suma intreaga de asa-zisi ziaristi impotriva initiativei autoritatilor de la Bucuresti. Cadeau pe spate de fericire ca s-a ivit inca unul care intentiona sa jupoaie inca o piele de pe Romania si de pe romani. Toata ura acumulata in unii impotriva lui Ion Iliescu se convertea intr-o dragoste netarmurita fata de fostul monarh. Nu numai netarmurita, ci si in buna parte neghioaba si, dupa opinia noastra, stipendiata. Fel de fel de analfabeti in ale istoriei se ridicau impotriva intereselor statului, confundandu-le cu interesele unor autoritati efemere.

Unde dai si unde crapa. Nu au lipsit din acest vacarm nici momentele vesele. Un asemenea moment a survenit la inceputul anului 1993. Cert ingrijorat de initiativa autoritatilor de la Bucuresti de a-l inculpa in penal, cert intrigat de faptul ca mai existau publicatii in tara care-l indicau drept faptas in subtilizarea tablourilor Coroanei Romaniei, fostul rege a vrut sa afle cate ceva, cel putin despre una dintre aceste publicatii. In consecinta, secretariatul sau din stabilimentul de la Versoix a transmis unei slugi de la Bucuresti urmatorul mesaj: ""FAX pentru dl Andrei Badin/ De la Raluca Sandu/ Pagini 1/ 15.01.1993// Stimate domnule Badin, v-as fi deosebit de recunoscatoare daca mi-ati putea indica - macar cu aproximatie - ce tiraj are ziarul Timpul (din Bucuresti). Este destul de important pentru noi si nu stiu pe cine sa intreb. Daca aflati inainte de luni, puteti trimite un fax intre timp; daca nu, ramane pe luni dimineata. Va multumesc foarte mult. Cu stima Raluca Sandu"".
Numai ca faxul, in loc sa ajunga la numitul Andrei Badin, prin jocul malefic al probabilitatilor electronice, a ajuns la o societate comerciala din Bucuresti. Aceasta nu stia cine era Andrei Badin, dar auzise cate ceva despre revista Timpul si, printr-un emisar al ei, a inmanat me-sajul redactiei, care l-a si publicat la 25 ianuarie 1993. Cu aceasta ocazie ne exprimam regretul ca numitul Andrei Badin nu mai lustruieste pantofii fostului rege, mai nou preferand sa frece cu glant cizmele fostului general Ion Mihai Pacepa.
FOSTUL REGE AMENINTA. Ulterior, la inceputul verii lui 1993, autoritatile de la Bucuresti au inaintat o plangere in Justitie la Geneva impotriva fostului suveran care traia in acel canton. Probabil timorat de corul unor ziaristi de pripas, guvernul roman - nu mai era Theodor Stolojan la conducerea lui - a comunicat faptul cu o luna intarziere. In paralel, Ambasada romana din Londra impartea dosare complete asupra afacerii subtilizarii tablourilor Coroanei Romaniei la mai multe case de licitatie. Iar la 19 iunie 1993 a plesnit alta veste: drept cautiune pentru cheltuielile de judecata, Tribunalul Cantonal din Geneva decide sa statul roman trebuie sa depuna la grefa suma de un milion si jumatate de franci elvetieni. Bineinteles, fanii din tara ai fostului suveran au jubilat: ""Nu s-a depus aceasta suma si aceasta actiune a fost respinsa"". In realitate, lucrurile stateau altfel: s-a taraganat depunerea sumei, cum am mai spus, datorita dezinteresului lui Ion Iliescu, iar actiunea n-a fost respinsa. Ea poate fi relansata si astazi, speram cu mai mult succes, intr-un tribunal romanesc.
Apoi, incurajat de evolutia evenimentelor, a inceput sa se agite si stabilimentul de la Versoix, difuzand un comunicat care se dorea drastic, dar care nu putea decat sa provoace ilaritate. Comunicatul era datat 6 iulie 1993 si reprezenta o amenintare de paie, careia nu i s-a dat niciodata curs: ""Biroul de presa al Majestatii Sale Regele Mihai este autorizat sa transmita urmatorul comunicat: Majestatea Sa Regele Mihai a luat cunostinta de comunicatul de astazi al Guvernului roman cu privire la o procedura pe care acesta a considerat necesar sa o initieze la Geneva. Pretentiile Guvernului roman sunt contestate in intregime. Orice afirmatie calomnioasa referitoare la Majestatea Sa va face obiectul cuvenitelor proceduri judiciare. / Versoix - Elvetia, 6 iulie 1993"". Ramane de stiut daca amenintarea este si azi in picioare. Daca da, hai sa mergem la tribunal, dar nu la Geneva, ci aici, la Bucuresti, la Sectorul 2!
CORUL RAGUSIT AL ADULATORILOR MONARHIEI. Intre timp, ziaristii de pripas amintiti mai sus continuau sa se afle in plina campanie impotriva intereselor statului. Nu vom nominaliza aici niste ziare, acestea nefiind vinovate, cum nu poate fi vinovata camila pentru ce i se asaza intre cocoase. Si se mai cuvine sa remarcam ca in tot acel noian de minciuni se strecurau si unele adevaruri. Cum s-a intamplat la 8 iulie 1993, cand un ziar central, rezemandu-se de data aceasta de un comunicat oficial al guvernului, isi aviza cititorii la rubrica Ultima ora: ""Guvernul de la Bucuresti a introdus o actiune judiciara impotriva M.S. Regelui Mihai I, in legatura cu posibila recuperare a 42 de tablouri aflate in prezent in custodia Casei Regale a Romaniei. Observatori ai scenei politice romanesti considera interventia Guvernului Vacaroiu ca fiind o diversiune a regimului Ion Iliescu impotriva principalului sau adversar, M.S. Regele Mihai I"". Totul fiind in conformitate cu adevarul: cele 42 de tablouri se aflau in posesia asa-zisei Case Regale a Romaniei - ceea ce Mihai contesta vehement - , iar rolul lui Ion Iliescu in aceasta afacere era definit exact. Il durea in fund de tablouri, important fiind sa-l compromita pe fostul rege. Aceasta fiind si cauza din pricina careia actiunea a esuat.
La 10 iulie 1993, in aceeasi gazeta, un anume Bogdan Burileanu scanda: ""Calomniati, calomniati, ceva tot ramane!"". Cum ramanea cu tablourile, nu-l prea interesa. Mai reproducem aici si un extras dintr-un articol semnat de Horia Badescu: ""Desi comentariile despre stupefiantul afront adus M.S. Regelui de guvernul pierzaniei nationale au fost prompte - scria acesta - , ele nu au atins fondul problemei... Acum interpreteaza stramb si o clauza testamentara, unde se spune limpede ca galeria de tablouri a regelui Carol este proprietatea Coroanei Romaniei. Si NU proprietatea statului comunist! Cat priveste clauza: tocmai cum este descrisa in catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, trebuie sa se tina seama de observatia lui Alexandru Busuioceanu ca in timpul primului razboi mondial a fost pierdut un numar de tablouri si ca alte doua - cel putin - au disparut in incendiul castelului Foisor intamplat in anul 1932. Nu trebuie omisa nici remarca maresalului Antonescu in fata lui Horia Sima, in ziua de 6 septembrie 1940: regele Carol a trimis sa fie incarcata in vagoane... si o colectie pretioasa de tablouri.
Aluzia ca M.S. Regele Mihai ar fi dus in geamantane 42 de tablouri, unele de mari dimensiuni, la Londra, este absurda. Si aceasta din mai multe motive: 1) Romania era sub ocupatie sovietica, omniprezenta si interdictionista; 2) Reprezentantii Armatei Rosii - viitoarea conducere de partid si de stat - in frunte cu P. Groza, Dej, Ana Pauker etc., se aflau pe aeroport, pentru ramas-bun, in ziua incriminata: 12 noiembrie 1947; 3) Regele nu concepea sa abdice, intorcandu-se, de altfel, la data de 21 decembrie 1947. Dupa cum se stie, nu a abdicat niciodata. A fost izgonit printr-o lovitura de stat de agentii Armatei Rosii la 30 decembrie 1947. Ce rost ar fi avut sa duca la Londra «proprietatea Coroanei Romaniei», daca nu voia si nu putea, in situatia de atunci, sa abdice? N-ar fi insemnat contrariul? Ca abdica de bunavoie la somatiile ocupantului sovietic? Evident ca da"".

DOVADA. Alt document ce contrazice afirmatiile lui Calin Popescu Tariceanu