Intr-o zi, un soldat american stationat in arhipelagul nipon a violat o japoneza. Mici de stat, multi la numar, mari la disciplina si sepukulturisti de felul lor, supusii devotati ai imparatului au iesit in strada si au convins Guvernul de la Tokyo sa ceara Statelor Unite o pedeapsa exemplara pentru americanul in calduri.
Intr-o alta zi, un japonez a fost rapus de un maidanez la Bucuresti, Romania.
Intr-o zi dintre cele doua, un soldat american stationat in Romania a ucis cu masina lui blindata 4x4 un roman. In strada au iesit cativa prieteni ai victimei. Vreo 22 de milioane de romani s-au uitat la mana de protestatari ca la o alta aratare, murmurand, din fata televizorului, intregul stoc colorat de injuraturi pe adresa jandarmului global. Ca si cum America ar fi fost de vina ca, in marea lor buimaceala, autoritatilor de la Bucuresti le-a scapat un detaliu fundamental din misiunea pe care o au: apararea demnitatii propriei natiuni, macar post-mortem.
Nu vreau sa scot basma curata America. America, draga de ea, face, drept e, de o buna bucata de vreme gafe politice pe banda rulanta. Dar, vorba lui David Bowie, ""This is not America."" Cel putin nu America pe care o cunosc eu si din proprie experienta si din oftaturile bunicilor nostri. America mea are preocupari lumesti. America mea se trezeste dimineata cu gandul la bani pe care trebuie sa-i faca sa circule. America mea mananca prajeala de carne tocata intre doua felii de chifla, bea suc despre care stie bine ca-i distruge aparatul digestiv si, la final, mesteca guma. America mea citeste, intr-o revista cu nume ce suna a usor digerabil, rezumatul rezumatului cartilor esentiale ale literaturii universale si, apoi, isi completeaza lectura cu niscai replici culese din gura peliculelor hollywoodiene. America mea nu are timp prea mult de concedii si nici nu se documenteaza temeinic pentru ca stie ca poate ajunge la Roma zburand oriunde in Europa ii da voie Departamentul de Stat si inchiriind, de acolo, o masina cu sistem de navigare la bord. America mea umbla in cizme cu varf ascutit, pantaloni albastri decolorati de atata spalat si camasa in carouri. America mea are geniile sale si idiotii sai, la fel ca Romania dumneavoastra. Intoarsa de la munca, America mea se asaza in fata televizorului si casca gura la o urmarire pe highway sau speedway sau motorway (ca toate au mai multe benzi decat toate autostrazile Romaniei la un loc) transmisa in direct din elicopter de trei posturi locale de stiri. In pauza publicitara se duce la frigider si mai scoate de la rece o doza de bere putin mai slaba decat un suc de soc.
Pentru America mea, o stire din strainatate este o stire de la Washington DC sau, cel mult, din sala Consiliului de Securitate al ONU cand se cearta John Negroponte cu omologul sau francez (desi aceasta pare, deja, o veste despre extraterestri). Aceasta America, avand picioarele lui Marilyn Monroe, aroganta lui Humphrey Bogart, tupeul lui James Dean, curajul lui Martin Luther King, determinarea lui Ronald Reagan si patriotismul lui Bruce Springsteen, nu a auzit niciodata de sergentul ucigas. Nici de Romania. Si nu e vina ei. Cum n-as spune ca este numai vina Americii despre care va scriu pentru ca l-a gasit basma curata pe ucigasul unui roman. Poate ca a invatat chiar de la Romania, care, draga de ea, nu a reusit, din nefericire, sa ii pedepseasca pe cei care, exact la fel ca sergentul american, au ucis romani!