De la o vreme, impusc din nou oameni rau. In gand, bineinteles.
Si nu toata ziua, ci numai inainte de a adormi. Politicieni, afaceristi verosi, vedete, venetici, impresari.
Ultima data, cand am crezut ca, gata, pot sa ma culc linistit, sa nu mai impusc, a fost dupa impuscarea lui Ceausescu. L-am executat si eu in nenumarate randuri, seara de seara. Ma satisfaceam, mai bine zis, sufleteste pregatindu-ma sa apas pe tragaci, dar n-am apucat niciodata sa-l ciuruiesc. Imi era de ajuns sa ma gandesc cum ar fi mai bine s-o fac, ca sa nu fiu prins. In acest delir consolator, m-am oprit mereu la jumatatea scenariului. Adormeam, pur si simplu, insa cred ca ma lua somnul pentru ca mintea mea nu se incumeta sa mearga mai departe, la ce va fi dupa. Normal ar fi nu sa-i impusc iarasi pe nevrednicii de toate neamurile, ci sa mi-i inchipui convertiti global in oameni buni la suflet, vrednici, drepti. Daca tot visez sa am o putere mare si providentiala, oare de ce nu intrevad si solutia recuperarii celor rai? Aceasta e, cum a zis si dragul de Will, intrebarea. Dac-as fi singurul cu astfel de avanturi punitive, m-as duce urgent la psihiatru. N-am insa cum sa fiu unicul. Nu e om cu care sa stau de vorba si sa nu ajungem, dupa trei, patru fraze despre sanatate si familie, la intrebarea: Ce se intampla cu tara asta? Rar persoane pe care sa nu le simt preocupate pana in pragul panicii de debandada economica.
Cel mai des isi exprima lehamitea si nevoia de a-si lua lumea-n cap taximetristii. Pentru cei mai multi taximetristi, pasagerii sunt niste duhovnici de un sfert de ceas. Li se spovedesc si apoi duhovnicii dispar, o data cu sentimentul de culpa doar partial rezolvata al marturisitorului. E ca si cum s-ar descarca de toate gandurile amare in fata unui zid, iar daca nu e zid, ci e om, parca-i mai bine. Putini sunt taximetristii cu care, daca deschizi vorba, ca si cum tu li te-ai marturisi lor, sa nu-ti spuna ce au fost ei inainte. Nu munca pe care tocmai o fac le da starea, pe care o putem numi profesionala, de frustrare amestecata cu resemnare si sila de lume, ci faptul ca nu intrevad nici macar in viitorul mai indepartat o solutie. Faptul ca viitorul n-are nici o definitie. E o lunga, o nesfarsita orbecaiala in prezent. Intr-o zi, cand ma aflam intr-un moment de impacare cu mine, i-am recomandat unui taximetrist mohorat si pus pe dialectica acra sa n-o tina prea mult asa, fiindca exista intotdeauna o iesire din cele mai rele situatii: ""Domnule - mi-a zis taximetristul, un inginer care nu mai inginerea de zece ani - , dumneata esti un prost!"". Dupa care, socotind probabil ca si cel mai zevzec client beneficia totusi de un bonus de ingaduinta din partea firmei, mi-a spus, ca unul cu care mai discutasem candva chestiunea si sosise clipa s-o reluam: ""Stii dumneata ca iar am inceput sa impusc?"".