Rezervatii de arhitectura

Imi amintesc foarte bine demolarile din vremea lui Ceausescu, precum si spaima ca s-ar putea, intr-o zi, sa puna ochii si pe cartierul in care stateam si sa ne trezim aruncati cine stie unde, peste noapte. Memoria nu e lasata sa doarma, deoarece si azi casele vechi din Bucuresti si, pesemne, si din alte orase sunt daramate ca sa apara in locul lor constructii noi, cu multa sticla, mai toate de o uratenie strigatoare la cer, imitand un stil abandonat de cateva decenii in Vestul pe care constructorii - si mai ales comanditarii - cred ca-l imita. In viteza si lipsa de inspiratie, este aruncat repede pe hartie un proiect-tip, asa cum se facea si acum 30 de ani. De altfel, imitatia este o trasatura fundamentala a civilizatiei noastre. Se vede asta oriunde te-ai intoarce, la ziare, la televiziuni, la copertele cartilor, la imbracaminte. Dorinta de originalitate in frumusete, care a caracterizat epoci intregi inainte de prezentul nostru, care - nu-i asa? - "ni-i mare", a disparut aproape cu desavarsire. De altfel, nici aplecarea catre frumos nu mai e deloc evidenta, mai ales de cand in arte si-a facut loc uratul.
Dar nu in numele imitatiei, ci in cel al castigului, sunt date jos case vechi din centrul Bucurestiului si, dupa ce a fost daramat acoperisul, brusc suntem avertizati ca e "pericol de prabusire". Sa trecem deci pe celalalt trotuar, cum ne indicau militienii din fata ambasadelor vestice, inainte de decembrie 1989. Pe Bd. Lascar Catargiu, fost si Ana Ipatescu, am vazut un carton cu acest preaviz, care e, de fapt, un postaviz, caci daramarea incepuse. Zidurile groase, solide, nu dadeau deloc impresia ca ar fi stat sa cada, daca n-ar fi fost ajutate "generos" de noii proprietari. Pe strada Mendeleev, tot in centrul capitalei, a disparut o casa solida. Statuse mult timp incuiata, fara semne de viata in interiorul ei. In cateva ore sau, hai, zile, a fost la pamant. In timp ce distrugatorii (ca nu pot sa le spun constructori) isi desavarseau opera in spatele unor paravane negre, de doliu involuntar, dar foarte nimerit, paznici foarte activi te indepartau de trotuarul respectiv, parca distragandu-ti atentia, sa nu vezi ce se intampla acolo. Dar trebuia sa fii orb ca sa nu observi disparitia acelei frumoase case bucurestene.
Pe de alta parte, e drept, aceste case, care ocupau mari spatii, cu adevarate parcuri imprejur, nu puteau ramane asa la infinit, intr-o epoca a foamei de spatiu si a lipsei de orice preocupare pentru frumos. Sau cel putin pentru frumosul in intelesul de altadata, armonios, clar, discret. Solutia trebuie sa se fi aflat pe la mijloc, acum e tarziu sa mai discutam despre ea, poate doar pentru a cruta anumite cartiere, care sa se transforme in rezervatii arhitecturale, unde primaria ar trebui sa interzica asemenea interventii. si asta pentru a pastra amintirea unui oras frumos, cu gradini si mici parcuri, cu verdeata mai ceva ca-n slujba de inmormantare. Dar poate ca noii comanditari ai cladirilor cu multe etaje de sticla si otel au inteles ca singurul loc cu verdeata care trebuie sa ne ramana este cel recomandat la ultima slujba la care ia parte fiecare dintre noi cand ii vine randul. Nici acela nu e, de fapt, original, fiind cam acelasi pentru toti, astfel ca sunt impacate si capra trecutului,
si varza prezentului.

Nicolae Prelipceanu este scriitor si publicist

---

Despre autor: