Asa cum era de asteptat, rezultatul referendumului de-acu doua saptamani a dus la inlocuirea primului ministru Jean-Pierre Raffarin. Marea intrebare era insa cine va fi noul sef al guvernului francez: Dominique de Villepin sau Nicolas Sarkozy? Primul
Asa cum era de asteptat, rezultatul referendumului de-acu doua saptamani a dus la inlocuirea primului ministru Jean-Pierre Raffarin. Marea intrebare era insa cine va fi noul sef al guvernului francez: Dominique de Villepin sau Nicolas Sarkozy? Primul este un apropiat al lui Jacques Chirac, "un fidele parmi les fideles", cum se spune: diplomat de cariera, el a fost mai intai secretar general al Elysee-ului si a devenit ministru abia in vremea celui de-al doilea mandat al patronului sau politic. Ca ministru de Externe, purtat de indiscutabilul sau talent literar, Villepin s-a profilat pe plan international in momentul crizei din Irak, care a coincis cu punctul de maxima popularitate a presedintelui Chirac. Pe atunci Nicolas Sarkozy era ministru de Interne si fara indoiala membrul cel mai popular al guvernului Raffarin. Marea tema de campanie a lui Jacques Chirac fusese siguranta cetateanului in contextul in care criminalitatea luase intr-adevar proportii ingrijoratoare sub guvernarea lui Lionel Jospin. Sarkozy era asadar vioara intai a echipei Raffarin si insarcinat cu punerea in practica a celei mai importante promisiuni din campania electorala. Trecerea lui Sarkozy la Finante si numirea lui Villepin la Interne au fost interpretate ca expresie a dorintei lui Chirac de a-i trage celui dintai presul de sub picioare, ca sa spun asa. In plus, stagiul la Interne era esential pentru repozitionarea lui Villepin in postura de politician bun la toate si atent la problemele de zi cu zi ale francezilor. E clar ca Chirac si-a pregatit "printul mostenitor" pentru rolul de prim-ministru si chiar pentru acela de candidat la presedintie la alegerile din 2007. Modelul istoric este cel al relatiei dintre de Gaulle si Pompidou, sfetnic de taina al marelui om inainte de a-i fi prim-ministru si apoi succesor. Ramane de vazut daca partidul gaullist de azi mai poate functiona dupa un asemenea model, care presupune o relatie de un tip foarte special intre presedinte si partidul prezidential: partidul il sustine pe presedinte in actiunea sa, dar in nici un caz nu partidul este cel care l-a facut ceea ce este.
Tocmai in virtutea acestei preeminente asupra partidului si a guvernului a putut Jacques Chirac sa-l oblige pe Nicolas Sarkozy sa aleaga intre functia de ministru de Finante si cea de presedinte al Uniunii pentru o Miscare Populara. Faptul ca el revine acum in postura de ministru de Interne cu puteri sporite este indiscutabil un triumf personal. In fond, Sarkozy cumuleaza toate avantajele si evita toate dezavantajele pozitiilor sale respective. In plus, el poate poza in victima a presedintelui Chirac, care l-a privat din nou, iata, de functia cuvenita de prim-ministru. Nici ca se putea imagina o mai buna conjunctie de elemente favorabile pentru pregatirea alegerilor din 2007.
Toate ar fi, asadar, bune si frumoase daca Sarkozy n-ar fi primit o lovitura cu totul neasteptata de la cel mai apropiat colaborator, si anume propria sa sotie. Este vorba de o criza de cuplu foarte grava asupra careia planeaza chiar riscul unui divort. Felul in care Sarkozy si-a aparat viata personala starneste simpatie, iar faptul ca a dat dovada de atata tarie de caracter in negocierile politice forteaza admiratia: nu numai ca nu a cedat nervos, dar in plus a mai si jucat tare in discutiiile cu presedintele Chirac pentru constituirea noului guvern. Cu toate acestea, situatia familiala e singurul lucru care ar mai putea zadarnici planurile prezidentiale ale lui Sarkozy. Intr-adevar, oricat ar fi de secularizata, Franta poarta amprenta catolica a unei tari care a fost candva "fiica cea mare a Bisericii". Nici unul dintre fostii presedinti ai Republicii a Cincea nu era divortat. Desigur, asta nu inseamna ca au fost cu totii niste soti fideli. Usa de biserica n-a fost decat de Gaulle, restul reproducand parca modelul de virilitate al regilor prea crestini. Or, Sarkozy este deja casatorit a doua oara si un al doilea divort ar fi poate prea mult pentru un viitor presedinte. Dar, bine-nteles, lucrul nu s-a produs inca si, la urma urmei, s-ar putea ca din aceasta criza cuplul Sarkozy sa iasa chiar intarit, asa cum se intampla foarte adesea in asemenea situatii.
In orice caz, Sarkozy isi confirma si din acest punct de vedere statutul de politician cu totul atipic in contextul culturii politice din Franta. Fiu de imigrant netrecut prin marile scoli ale nomenclaturii franceze, el a reusit sa se impuna totusi intr-un microcosm politic mai degraba inchis. Sfidand ipocriziile de stanga ale politicienilor de dreapta, Sarkozy indrazneste sa vorbeasca in numele unei "drepte fara complexe" si sa puna in discutie traditii sacro-sancte precum legea asupra laicitatii din 1905 sau modelul social francez, pe care-l considera ineficient. La fel si in relatiile cu America atlantismul lui Sarkozy il situeaza in raspar cu atitudinea generala. Asadar, daca Sarkozy va reusi sa ajunga la telul sau, acesta va fi semnul unei schimbari profunde de cultura politica.

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.