Intre numerosii critici si eseisti clujeni lansati de la sfarsitul anilor '70 incoace, Mihai Dragolea e un atipic. Multa vreme nu s-a dezvaluit ca atare. A inceput constiincios, ca student, cu cronici literare in revista "Echinox". Si-au facut si ave
Intre numerosii critici si eseisti clujeni lansati de la sfarsitul anilor '70 incoace, Mihai Dragolea e un atipic. Multa vreme nu s-a dezvaluit ca atare. A inceput constiincios, ca student, cu cronici literare in revista "Echinox". Si-au facut si aveau sa-si faca in continuare acolo ucenicia mai toti scriitorii formati in ultimele trei decenii si jumatate in Capitala transilvaneana, in atmosfera Universitatii "Babes-Bolyai" si a Filologiei tutelate decenii de-a randul de figura profesorului Mircea Zaciu, apoi de "triumvirii" Ion Pop, Marian Papahagi si Ion Vartic, conducatorii "traditionali" ai revistei si ai gruparii echinoxiste. Si in studentie, si dupa aceea, Dragolea a fost un excelent om de echipa, caci i-a lipsit orgoliul afirmarii impetuoase. Foarte bun cititor si fin stilist, deci critic valoros, a ramas in planul al doilea, integrat frontului de comentatori care filtrau aparitiile editoriale la zi in presa culturala ardeleaneasca. A debutat in volum tarziu, la treizeci si sapte de ani, cu o carte caracteristica in mai multe feluri, "In exercitiul fictiunii" (1992), consacrata prozatorilor "Scolii de la Targoviste", rafinatii precursori ai prozei postmoderne autohtone. Caracteristica prin optiunea pentru un asemenea subiect, care-i indica "afinitatile elective", dar si prin maniera de analiza aleasa: in locul unei valorizari percutante a operelor lui Radu Petrescu sau Mircea Horia Simionescu, esentiale pentru evolutia recenta a literaturii noastre, Dragolea glosa eseistic, degusta textele, psihologiza in jurul lor. Cartea urmatoare, "Arhiva de goluri si plinuri" (1998), a confirmat: scrisa ca teza de doctorat si mai "intarziata", nu avea deloc aspect "stiintific", ramanand la scriitura subtil-livresca a comentatorului care prefera sa savureze decat sa examineze sever ce citeste. Cartea fusese scrisa - daca nu gresesc - si in vederea unei eventuale cariere academice, ramase in stadiul de proiect. Asa incat...
...Mihai Dragolea se reorienteaza, de fapt se regaseste pe sine, devine abia acum - ziceam - atipic. Inainte de a vedea ce scrie si ce publica dupa "Arhiva...", sa mai adaug cateva detalii biografice, de cariera profesionala si de profil personal. Autorul nostru lucreaza de ani buni la TVR Cluj, studioul teritorial al televiziunii publice. Jurnalismul l-a cufundat - asadar - "in viata", in luxurianta realitatii concrete, banala sau exceptionala, ridicola ori sublima. In ce-l priveste, omul Dragolea e un veritabil personaj: nu doar mare cititor, ci si mare "povestitor", sfatos, mucalit, mereu cu intamplari insolite si amuzante in tolba, ironist parsiv si "actor" de pronuntii ardelenesti provocatoare de haz nebun. Un moralist vesel la suprafata si - fireste - nu la fel in sinea lui, cum ne-au invatat toti umoristii moralisti ai istoriei literaturii. Care au scris... nu tocmai critica literara! Revenind: intr-un punct anume, cariera lui Mihai Dagolea se intoarce si autorul devine... prozator! Ii apar la scurt interval doua volume de gen: "Calatorii spre muchia de cutit" (povestiri, 1999) si "De departe spre aproape" (roman, 2001). "Noul" autor confirma orientarea "predecesorului": scrie o proza rafinata, cu scriitura atent supravegheata si-si valorifica si placerea de a depana firul naratiunii, cu subiect, personaje si replici bine gasite. Nu abandoneaza definitiv critica, mai scrie cand si cand despre cate o carte, despre cate un autor, insa n-o mai face sistematic. Suspendat intre doua genuri, intre doua "meserii", isi pune comentatorii in dificultate. Cum sa-l definesti?!
Intre timp, in ultimii cativa ani, mai descopera ceva, mergand si mai departe pe drumul pe care-l strabate intre viata si literatura, intre realitate si fictiune: incepe sa scrie un soi de tablete in formula proprie, mici scenarii construite cu pornire de la intamplari adevarate, depanate, demontate, reasamblate si-napoi la lume date. Le publica in serii "foiletonistice", in reviste (la "Observator cultural", apoi la "Tribuna"). Si le aduna - acum - intr-o carte, "Colectia de mirari" (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, 166 p.). Sunt - fara exagerare - colosale, cu efect sporit la lectura de ansamblu. Texte scurte, de o pagina si jumatate-doua, impecabil conduse catre efectele finale, unde comicul se impleteste cu un patetism continut, care le face impresionante. Incerc sa aleg cateva exemple si nu reusesc: multe, majoritatea sunt "antologice". Daca ar fi sa cautam scrieri oarecum apropiate in literatura romana recenta, n-am gasi altceva decat notatiile "marunte", si ele "publicistice", ale lui Radu Cosasu sau articolele de divagatii reflexive ale lui Bedros Horasangian, colegii lui Dragolea-prozatorul. Dar "mirarile" clujeanului au reteta proprie, secreta...

Ziua

Sursa: Ziua



Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.