Aproximativ o suta de zile

De trei luni, avem o administratie culturala noua. Ministru, consilieri, secretari de stat, presedinte al Institutului Cultural Roman, in curand si un director al Teatrului National din Bucuresti (care, punem pariu?, va fi Caramitru). Majoritatea ispravilor lor au fost atentate la locurile comune ale mentalitatii birocratice si o atenta sustinere a unei bune imagini publice. Asa se face ca, in loc sa se inchida in turnul de fildes al administratiei de pe soseaua Kisseleff, doamna Musca a coborat printre muritorii culturali de rand, participand la dezbateri, intalniri, targuri traditionale ale minoritatilor conlocuitoare, concerte si spectacole.
Dupa ce-a primit in dar o strachina cu doua linguri (pe masura, una mare, alta mica) de Ziua Rromilor, Mona Musca si-a facut simtita prezenta si la Teatrul National, la premiera unei productii a "tinerilor", recte a asociatiei A.T.A.C. - "Scaunele" lui Ionesco, "intors" pe "prima scena a tarii" in regia lui Chris Simion si co-finantarea Ministerului Culturii si Cultelor. Ocazie cu care ma intreb: oare nu s-a gasit nimeni sa-i atraga atentia doamnei ministru ca, prin participarea ei, mai mult decat prin subventionarea data de institutia pe care-o conduce, cautioneaza o impostura? Chris Simion detine intr-adevar o stiinta admirabila de-a se autopromova si o retea extinsa de relatii care-i dau acces la banii de sponsorizare ai firmelor private, dar asta n-are prea multe de-a face cu arta spectacolului, iar halul ei de teatru nu justifica deloc de ce montarea ei e singura pe care ministrul a onorat-o.
A fost doamna Musca la premiera lui Ciulei? Era, in schimb, absoluta nevoie sa-si dea girul unei marginale a lumii teatrale, ocolita cu drag de orice critic cu simtul realitatii? A facut-o pentru ca Nationalul e o institutie a MCC sau pentru ca modul de actiune al lui Chris Simion se apropie cel mai mult de ceea ce intelege noua administratie prin "parteneriatul public-privat"? Fiindca daca asa e, atunci acesta e semnalul ca toata lumea sa-nchida obloanele, de vreme ce ceea ce face Chris Simion nu e decat o grosolana bataie de joc pe tema unui teatru care pe toate le rabda.
Pe de alta parte, alte institutii culturale nou reformate la varf isi vad de strategia lor, deocamdata necunoscuta marelui public. Inca mai asteptam cu sufletul la gura o lamuritoare conferinta de presa a noii conduceri a Institutului Cultural Roman, care, se pare, momentan lucreaza la organigrama. Stim totusi cate ceva multumita unui interviu dat de presedintele ICR, Horia-Roman Patapievici, revistei "Observator cultural" si altor, rare, "scapari" publice. Iar cel mai palpabil aspect al activitatii echipei Patapievici-Mihaes-Tania Radu este deja cu asupra de masura discutata desfiintare, la nici un an de la aparitie, a saptamanalului "Cultura". Subiectul e, acum, "mort", modalitatea in care el a incetat sa mai fie de actualitate e, insa, inca interesant. Pus in situatia, de institutie bugetara, de a nu-i putea da afara pe "asistatii social" de la "Cultura", presedintele ICR a facut tot ce i-a stat in putinta sa-i faca sa demisioneze: i-a tratat de incompetenti, i-a pus sa semneze condica de prezenta, i-a amenintat cu supunerea la concursuri pe post, a intors tot Institutul impotriva lor pentru a le face viata de nesuportat in camaruta cu vedere la strada din fosta resedinta nobiliara de pe Aleea Alexandru. Iar de saptamana aceasta e evident pentru toata lumea ca a reusit: incompetentii "asistati social" au plecat. Dar nu in strada, unde probabil "unii" i-ar fi dorit: au plecat la "Dilema veche" (Marius Chivu), la "Observator cultural" (Florina Pirjol), la "Adevarul literar si artistic" (Cristina Rusiecki), la viitorul cotidian "Averea"...
Toate sunt publicatii private, de unde concluzia ca, incercand sa tina in viata "Cultura", redactorii ei n-au vrut un loc caldut la adapostul statului, ei au vrut, pur si simplu sa ramana impreuna, facand ceea ce stiau cel mai bine sa faca, de un an de zile, impreuna.
Sunt doua fapte aparent disparate, prezenta ministrului Culturii la un spectacol de teatru si decizia presedintelui ICR de a renunta la o echipa redactionala. Ce au ele in comun este o intrebare, poate retorica, despre inca pubera noua administratie culturala: stie oare ea (nu c-ar avea neaparata nevoie intr-o activitate birocratica...) sa recunoasca valoarea oamenilor si a artei?

---

Despre autor: