Mereu ne ofera natura "chei" spre sufletul sau. Uneori, ele aproape te inspaimanta, dar ramai purificat dupa ce le "manuiesti".     Cheile Oltetului, rezervatie naturala aflata in Judetul Gorj, vietuiesc din timpuri stravechi indaratul unei imense si senine frunti de stanca. Nu apuci sa pasesti bine si sa te minunezi de crestele neinfricate si de vuietul apei, ca natura mai scoate in cale o piesa de puzzle, spre a-ti incerca dibacia sufleteasca in receptarea peisajului inconjurator: pestera Polovragi. "Cu incredere pasiti inainte, aveti grija doar la «Lacrimile lui Zamolxis», care sunt din belsug" suna indicatiile ghidului. Intr-adevar, nu se aluneca deloc, insa din tavanul pesterii cad incontinuu picaturi, semn ca zeul geto-dac inca mai plange pentru poporul lui...     SLEFUITORII DE TAINA. Aici timpul a fost foarte rabdator. Sute de mii de ani a lasat, ca un parinte intelept, apa sa modeleze in piatra nenumarate forme. Unele par familiare ochiului omenesc dornic sa interpreteze tot ceea ce vede. Umorul ghidului nu reuseste sa ne destinda in totalitate: "Fara nici o urma de teama, privim acest desen facut cu fum, ce reprezinta moartea cu coasa in mana". Brr! Si totusi, un calugar din vremuri vechi a scris asta, si cine stie cate alte destine ascund peretii dantelati ce parca ne-au prins o frantura de viata in imbratisarea lor calcaroasa.     ADAPTARE. Ici si colo zarim cate un liliac dormind, intr-o perfecta fuziune cu legea gravitatiei si cu ascutisul marginilor de care sta agatat. Culoarele lungi, pierdute in bezna, care se itesc la stanga si la dreapta, te fac atent ca misterele inca persista: explorarea pesterii nu s-a incheiat. Vorbele ghidului raman la un moment dat suspendate undeva, la marginea atentiei. Curioasa, privirea ni se pierde spre orice unghi putem zari. E prea rapida curgerea noastra prin aceste locuri atat de tainice, atat de marete in tacerea lor milenara! Dar pasii ni se opresc in punctul de unde nu mai este posibila inaintarea turistilor. Ne intoar-cem, putin uimiti ca afara poate exista atata lumina.     DEZLANTUIRE. Nesatui de atatea taine, ne grabim sa ajungem la Cheile Bistritei. Salbatice, cu apa urland orbeste printre stanci, ele ne dau fiori si senzatia ca nu ne mai putem asculta nici macar pe noi insine. Apa involburata a rupt deja un pod si a lasat cicatrici mari pe altul. Crengile copacilor, rupte si adunate gramezi, stau marturie furiei naturii. Zgomotul imens ne da senzatia ca suntem mereu pe marginea unui hau, gata sa fim azvarliti intr-un iures ametitor. Pasii devin sovaielnici, privirile se urca cu greu deasupra peretilor sculptati de suflul vantului si de mangaierea apei. Chiar si aparatului de fotografiat ii trebuie curaj, parca, pentru a surprinde maretia firii. Cerul abia se iteste, timid, sugrumat de peretii verticali ce au in stapanire parca intreg vazduhul. Desi sunt carmuitori aprigi, ei ingaduie, totusi, sa vietuiasca acolo, sus, cele mai rezistente tufisuri. La intoarcere, vazduhul pare nesfarsit, iar sufletul nostru coplesit de cea mai   neobisnuit de clara  imbinare de teama si admiratie. Ah, de-am putea sa fim mai des in preajma maretiei naturii! Dar nu, o asemenea nazuinta ne-ar fereca de-a pururi sufletul intr-o cetate de simtiri imense...pe care alte si alte "Chei" ar trebui sa le dezlege.