Trei milioane de romani muncesc azi in strainatate, 40 de milioane de musulmani exista, dupa unele estimari, in Europa Occidentala. Unii se intorc, altii se stabilesc definitiv in tarile de adoptie (romanii, cu predilectie, in Italia, Spania, Franta). Ei nu se stabilesc singuri, ci cu familiile, traditiile, adica cu modelul cultural in care au crescut. Ce se intampla cu aceste modele culturale (care implica adesea si o religie diferita) care se instaleaza in spatiul altei lumi, altor traditii, altor modele de existenta si de cultura? Cele nou venite vor fi asimilate, functioneaza procesul de aculturalizare si, daca functioneaza, cu ce efecte imediate si pe termen lung? Cine trebuie sa aiba grija de acesti oameni pentru a nu-si pierde identitatea si, totodata, sa nu devina o problema impovaratoare si chiar insolubila pentru statul care-i primeste? Iata o tema actuala, foarte actuala. Colocviul nostru si-a propus s-o discute in chip special. Ce pot spune este ca, dupa opinia mea, nici asimilarea rapida, fortata, nici cultivarea obstinata a modelului cultural de origine in interiorul altei culturi (cultura primitoare) nu-i favorabila culturii europene, in genere, si nici individului ca atare. Nu poti trai intr-o societate daca nu vrei sa-i inveti limba si te incapatanezi sa traiesti, in mijlocul unui mare oras european, dupa regulile tribului din care ai plecat. Problema este ca, intr-un mod rezonabil, omul care se instaleaza in alt spatiu de cultura, sa-si poata pastra, daca doreste, identitatea culturala, renuntand la unele mentalitati prea locale, si acceptand altele, esentiale, inevitabile, din cultura de adoptie, incepand cu limba publica (oficiala) si incheind cu legislatia.
Se pune, apoi, problema daca trebuie (sau daca poate) sa existe o politica culturala europeana?! O politica, desigur, comuna. Este necesara? Este imperios necesara si, daca este imperios necesara, cum putem s-o realizam? Prin votul parlamentarilor europeni? N-as vrea sa ma pronunt inainte de a asculta pe cei care s-au pregatit sa ne vorbeasca despre acest subiect in cadrul colocviului nostru. Ma marginesc sa spun ca, fiind vorba de traditii spirituale vechi si inca active, creatoare, de sisteme culturale si de valori spirituale ireductibile, este greu sa punem toate acestea intr-o lege unica, fara sa schimbam ceva (ceva esential), fara sa pierdem ceva. Putem, cred, sa armonizam legislatia culturala, sa facem o politica de promovare a culturii, sa ne aparam de invazia prostului gust, sa facem legi, la Bruxelles si Strasbourg, impotriva pornografiei si a violentei cultivate din media, indeosebi de TV. Asadar: legi comune impotriva culturii inculturii.