Drumul National 432, dat in folosinta!

Sa ne imaginam ca intr-un fel de cosmar lucid ce s-ar fi intamplat cu (de acum) faimosul film al lui Cristian Mungiu, "4 luni, 3 saptamani si 2 zile", alintat de presa drept "432", daca n-ar fi intrat in competitia Cannes-ului, daca nu si-ar fi gasit un distribuitor european puternic, daca n-ar fi castigat Palme Da€™ora€¦

Ar fi fost lansat acasa cu o publicitate inevitabil modesta (caci de unde bani la un film cu buget mic, care, am inteles din notele regizorului, nu si-a putut permite nici macar plata unei secretare de platou?), ar fi rulat, relativ obscur, in cateva sali (caci de unde sali?), ar fi facut cateva mii de spectatori (ceea ce, in contextul filmului romanesc postdecembrist, ar fi fost cotat drept un succes de casa, aproape cat "Garcea"!), ar fi fost laudat cu masura in presa (iar pe alocuri luat peste picior la modul stupid), ar fi avut un grup de admiratori puri si duri, care ar fi vazut in el un posibil "film cult", ar fi facut o figura onorabila pe la niste festivaluri din strainatate, dar fara prea mare ecou la noi, si cu asta, basta!

Soarta a vrut sa fie altfel! Asa cum oamenii au soarta lor, asa cum cartile au soarta lor, iata ca si filmele au soarta lor! In loc de scenariul absolut realist de mai sus, acestui film i-a fost harazit sa traiasca altceva: si anume un splendid scenariu SF cum cinematografia romaneasca n-a mai intalnit pana acum in toata istoria ei!


ROMANIA, TARA MEAa€¦ M-au amuzat (vorba vine!) cateva reactii de care s-a bucurat Mungiu acasa. De pilda, imediat dupa intoarcerea de la Cannes, castigatorul a fost rapid cadorisit cu un mic, dar energic spectacol media local, privind o aberanta "acuzatie de plagiat" a cuiva care nici macar nu vazuse filmul lui Mungiu, dar scrisese si el, candva, un scenariu "cu un avort"! (Nu, nu "Ilustrate cu flori de camp"!). Sau, mai nou, dupa premiera romaneasca a filmului, am auzit replici de un haz monumental, de genul: "La Cannes, i-au dat premiul PENTRU CA N-AU AVUT CUI SA-L DEA"! Sau: "I l-au dat pentru ca Occidentul se da in vant sa vada atrocitati care se intamplau in Est!". Sa fim seriosi: interesul pentru "Est" nu mai e de cativa ani buni o marfa vandabila in Occident (din pacate, as spune)! Iar in materie de "atrocitati", Cannes-ul a vazut si vede tot felul, de pe toate meridianele, in toate genurile si "din toate pozitiile" - incat, la o asemenea supraoferta, lumea festivalului intra intr-un soi de autism, si orice atrocitate in sine te lasa absolut indiferent.


SI TOTUSI, CE ARE ACEST MUNGIU? Si ce anume n-ar fi rau sa stie cei care, dupa secole, sau, poate, pentru prima data in viata lor vor intra intr-o sala de cinema in 2007, ca sa vada "432"? Pentru ca, incredibil, dar adevarat, filmul tocmai a plecat intr-o Caravana cinematografica prin tara! Daca in anii a€™50 caravanele treceau prin sate, acum, la inceputul mileniului 3, cele vizitate vor fi 15 orase ramase fara cinematograf din Romania! Caravana va descinde, cu echipament german, in istoricele noastre Case de culturaa€¦ E limpede ca aceasta intalnire, usor absurda in splendoarea ei, ar trebui acompaniata nu atat de jurnalisti, cat mai ales de sociologi, cei capabili sa ia, "stiintific", pulsul intalnirii dintre un public "nedus la cinema" si tabacit de agresiunea televizistica si un regizor pornit in cautarea publicului pierdut, inarmat cu o "amintire din epoca de aur", povestita IN STILUL LUI!


STILUL MUNGIU. In fond, prin ce a captat "432" interesul lumii? Dincolo de prima cale de acces, dincolo de povestea unui avort provocat in Romania lui Ceausescu (numit, in trecere, "preainteleptul") ce se afla, de fapt? De unde universalitatea povestii? Cum s-a intamplat ca aceasta povestire din epoca de aur sa aiba in ea o esenta etern valabila, ca si cand ar fi o legatura de sange intre Antigona, care, inainte de epoca de aur, a incalcat legea Cetatii, si aceasta Otilia, care, in 1987, incalca Decretul 770, din 1966, cu orice risc?

Cinema inseamna regizor; pornind strict de la scenariul lui "432", dar asezand altfel accentele, decupand altfel povestea, un alt regizor ar fi putut face, la rigoare, un film politic; un altul: o drama sociala; un altul: un film de dragoste; un altul, o melodrama; un altul ar fi putut face chiar si un film porno, daca aparatul, in loc sa iasa din camera cand dom Bebe isi ia plata in natura, pe rand, cu blonda si cu bruna ar fi ramas acolo si ar fi exploatat situatia! Exact dupa scenariul lui "432", un regizor prost ar fi facut, fara nici o dificultate, un film prost!

Marele merit al lui Mungiu nu e acela ca a scris "o poveste buna" (oricat de vital ar fi asta in cinema), ci acela ca a stiut sa vada si sa modeleze aceasta poveste, puternic si original. Mai intai, o tensiune de thriller, in coagulare continua; urmaresti personajele fascinat, nu mai ai timp de mila, de lacrima, de ras (cel mult, din loc in loc, un ras nervos, eliberator de tensiune). Dincolo de o simplitate inselatoare, dincolo de o limpezime hipnotica, dincolo de o directete fara echivoc exista in film altceva, tinand de o secreta geometrie regizorala; exista un tangaj savant intre ceea ce ni se arata si ceea ce NU ni se arata, intre ceea ce ni se spune si ceea ce NU ni se spune (si titlul e sugestiv in directia asta: "4 luni, 3 saptamani si 2 zile" e durata exacta a sarcinii, pe care, in mod ironic, spectatorul o stie, iar cel chemat sa intrerupa sarcina, acelasi dom Bebe, n-o va afla niciodata). Mai exista o subtila distributie a accentelor: "actiunile" in principiu cele mai spectaculoase (sau mai importante sau mai grave) sunt trecute intr-un plan secund, se petrec mereu "in alta parte" ( in camera de alaturi, intr-o secventa paralela, intr-o elipsa, intr-un cadru indepartat sau in afara cadrului!). Exista deci un extraordinar simt al formei, o rafinare a vietii, redusa la cateva forme esentiale si exterioare. Mai exista un ton special, tonul unei asprimi deliberate, care invaluie totul. Mai exista un anumit "functionalism" al imaginii si al replicii, preluand parca din arhitectura ideea ca "forma urmeaza functia". Nu e vorba despre un film "la persoana intai", autorul nu-si striga prezenta, dimpotriva, totul iradiaza o severa obiectivitate, autorul, ca un personaj al lui, parca da drumul tare la apa de la robinet, pentru ca zgomotul sa acopere orice strigat, chiar si pe cel niciodata strigat! Dar, departe de cinemaul traditional, regizorul (si, evident, autorul imaginii, mereu inspiratul Oleg Mutu) inventeaza forme speciale de a concepe cadrul, de pilda cu capul personajului taiat din dreptunghiul ecranului, sau cu personaje inghesuite in afara obiectivului (ca in scena de la "masa", cand toata lumea vorbeste despre toate, in timp ce un telefon suna, neauzit decat de Noi si de Ea!). Filmul e strain deci si de obiectivitatea rationalista!

Constructiei "432" i se potriveste viziunea lui Le Corbusier despre puritatea arhitecturala: un "joc controlat, corect si magnific, al unor volume aduse in lumina"! Pentru ca a aparut cuvantul "joc", o sa mai repet o data ce am scris de la Cannes si ce a scris toata lumea care a comentat filmul: jocul actorilor e memorabil, fara exceptie, iar Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov au o formidabila forta de a trece rampa, direct in inima spectatorului.


DREPTUL DE A ALEGE. Modernitatea stilistica poate explica succesul filmului la festivaluri, dar nu si interesul publicului larg. Probabil ca el, marele public, intra in rezonanta cu ceva mereu actual din textura povestii, ceva ce, dincolo de doza de specific national, ar putea functiona, la fel de bine, si in Mozambic, si la eschimosi: dreptul unor biete fapturi umane de a alege, intr-o lume a "violului liber consimtit" intr-o captivitate care mimeaza libertatea. Intr-o lume uitata de Dumnezeu, Dumnezeul lor e prietenia. Prietenia, miraculos, salveaza lumea infernala din film, asa cum parul blond al Otiliei straluceste in intuneric.

Vom afla, poate, de la caravana cinematografica daca "subconstientul nostru colectiv" vede in "432" mai mult povestea unei "crime perfecte" sau mai mult povestea unei simple supravietuiri! Si, evident, vom reveni.


Un complex istoric de care - slava Domnului - am scapat!"432" ne-a eliberat de un complex istoric: complexul unei cinematografii "fara nici o Palme Da€™or". De ani si ani, filmul romanesc nici nu mai indraznea sa viseze cum ar fi sa fie si cum ar trebui sa arate "monstrul" care sa invinga acolo, la cel mai mare festival de film al lumii. Si iata ca "am invins" in aceasta cursa cu bolizi, selectati in competitie cu o "Mobra"! (de retinut : Casa de filme a lui Cristian Mungiu (foto) se numeste "Mobra Films"!). E adevarat ca, privind inapoi, climatul ultimilor ani ne era propice, dupa premiile unor Cristi Puiu, Porumboiu, Mitulescu; dar asta pur teoretica€¦ Interesant este ca acesti "lastari ai saraciei" unei cinematografii au reusit sa se afirme in ciuda tuturor conditiilor obiective de a nu se afirma! Drept care lumea incepe sa creada ca romanul s-a nascut cineast, iar la UNATC, la admiterea de la Regie film, se pare ca anul asta a fost o aglomeratie de concurenti fara precedent! Cel putin la fel de important ca triumful de la Cannes a fost traseul pe care "432" avea sa-l urmeze. Avem de-a face cu primul film romanesc care a reusit sa sparga barierele, sa iasa din cercul cultural al festivalurilor si sa intre, cu adevarat competitiv, pe piata internationala: pentru inceput, a facut repede incasari de peste 1 milion de dolari, numai in Franta si in Italia, unde a depasit in cateva zile suta de mii de spectatori! Aceasta evolutie fara complexe a unui film romanesc printre platitorii de bilete de pe glob e un ideal care ne parea pana mai ieri inca si mai intangibil decat Palme Da€™or!

---

Despre autor: