Artistul american Sean Snyder, a carui expozitie va fi vernisata astazi, la ora 19.00, la Muzeul National de Arta Contemporana din Bucuresti, a acordat un interviu in exclusivitate pentru Cotidianul, preferind sa nu fie fotografiat. Manipularile facute de presa, interferentele dintre entertainment si viata cotidiana, strategiile retorice ale puterilor politice sint doar citeva dintre subiectele puse in discutie.

Imagini din proiectul
despre Southfork-ul de la Slobozia Sean Snyder este de origine americana, dar locuieste si lucreaza la Berlin si la Kiev. Proiectele sale, expuse la Amsterdam, Viena, Londra s.a.m.d, investigheaza felul in care ideologia creeaza reprezentari pe care le disemineaza apoi in spatiul public sau in media, analizeaza strategiile retorice folosite in construirea unor „jumatati de adevar", dar si modul in care fictiunile promovate de industria divertismentului si a publicitatii se pot infiltra in viata consumatorului. Dar toate acestea fara a da verdicte. In citeva proiecte pui problema felului in care regimul politic modifica spatiul public si arhitectura. Sintem la Casa Poporului, un loc puternic conotat ideologic, care a fost, in parte, convertit in muzeu de arta. Cum ti se pare o astfel de mutatie?

In primul rind, cladirea in sine e interesanta, nu neaparat pentru felul in care a fost transformata in muzeu de arta. Cind am iesit afara, am vazut tot felul de echipamente medicale, probabil ca urmau sa fie transportate in niste spatii de depozitare. Un alt lucru amuzant este ca stateam undeva la o terasa din apropiere, mincam pui prajit, iar in spatele meu erau un roman si un neamt care vorbeau despre materiale prefabricate de constructie sud-coreene. Sa stai la terasa, sa maninci pui prajit in timp ce te uiti la Casa Poporului aduce la iveala, intr-un fel, o suprapunere de ideologii. Iarasi, cind ma intorceam aici, am vazut deasupra cladirii un steag al Romaniei, dar care abia daca se vede, e minuscul.

Unul dintre proiectele tale este dedicat ranch-ului Southfork din serialul „Dallas", reconstruit la Slobozia de catre magnatul Ilie Alexandru. Cum a inceput toata povestea lui?

Despre existenta acestui loc am aflat intr-un articol al lui Augustin Ioan, dar textul lui nu avea nici o ilustratie, asa ca m-am dus sa-l vad. Si, in acelasi timp, mi s-a parut ciudat ca peste tot erau reclame la Lukoil cu Larry Hagman. Si asa se face ca asocierea dintre aceste doua elemente m-a determinat sa fac mai multe cercetari. Ma interesau impactul pe care aceasta productie de divertisment occidentala l-a avut asupra imaginarului si cumva absurditatea acestui fapt, ca cineva a facut efortul sa construiasca o copie a Southfork Ranch. Pentru ca modul in care entertainmentul trece in viata cotidiana este foarte alunecos. Iar felul in care a fost reconstruit ranch-ul este foarte ciudat. Dupa cite se pare, arhitectul a facut o fotografie a imaginii pe televizor si, dat fiind ca la filmarea serialului se folosea o lentila speciala, ranch-ul de la Slobozia este cu 20% mai mare decit cel din Dallas. Pe linga fotografiile pe care le-am studiat, la acest proiect am folosit si materiale aparute in presa romana, pe care le-am gasit la Arhiva Nationala: unul despre cum Larry Hagman a primit cheia orasului Slobozia si un interviu cu Ilie Alexandru, cel care a construit ranch-ul, in care sustine ca il cunoaste personal pe George W. Bush.

Cum ai ajuns sa faci o comparatie intre Phenian si Bucuresti?

Tot pornind de la un text, de data asta scris de un fotograf, autorul cartii „Bucurestiul disparut". Proiectul lui mi s-a parut foarte interesant: fotografia cladirile ce urmau sa fie demolate, pe unele chiar le desena in acuarela. Un gest foarte puternic, o reactie foarte interesanta: totul se distruge in jurul tau si singurul lucru pe care il poti face este sa reconstruiesti, sa arhivezi cumva acel loc. Si in aceasta carte aducea in discutie prietenia dintre Ceausescu si Kim Ir Sen si similitudinile dintre Phenian si Bucuresti. Asa ca m-am dus acolo din curiozitate si, intr-adevar, in ceea ce priveste monumentalitatea, este adevarat, dar in ceea ce priveste stilurile arhitectonice, cele coreene sint mult mai futuriste.

Lucrezi mult pe relatia dintre ideologii si modul in care presa prezinta si disemineaza anumite informatii despre subiecte importante.

Mai mult decit de ideologie sint interesat de modurile de reprezentare: cum sint editate imaginile, cum sint spuse lucrurile etc. La aceasta expozitie am un proiect despre locul in care a fost capturat Saddam Hussein. Iar faptul ca prezint acest proiect in aceasta cladire iarasi mi se pare ciudat si amuzant, data fiind recontextualizarea lucrarilor mele si continutul lor. In multe dintre ele vorbesc despre absurditatea gesturilor unor mari dictatori. In primul rind, ma intereseaza procesul jurnalistic. Eu am lucrat pe imaginile puse la dispozitie de Reuters sau de Associated Press si pe descrierile jurnalistice de la locul in care a fost capturat, multe dintre ele fiind scrise de oameni care nu se aflau acolo si care vorbeau mult despre fetisurile lui pentru produsele de consum occidentale, dar nici unul dintre aceste detalii nu poate fi confirmat prin informatia din fotografii. Pentru mine, acest lucru este mai degraba o proiectie a jurnalistilor. Eu am luat fiecare fotografie, la rezolutie foarte buna, am analizat-o in detaliu...

Dar cred ca esti unul dintre foarte putinii oameni care au facut asta...

Da, si tocmai de aceea informatia este transmisa mai departe, se disemineaza si toata lumea presupune ca lucrurile chiar asa stau. Si de aici iti dai seama cum opereaza reprezentarea in general, iar acelasi lucru se petrece si in advertising, in propaganda s.a.m.d.

Si atunci mai are sens sa acuzi mass-media ca manipuleaza publicul, atita vreme cit acesta din urma nu prea pune la indoiala ceea ce i se livreaza? Nu e vorba, mai degraba, de un soi de complicitate?

Ba da, cu siguranta. Am aici un proiect despre televiziune, care ridica foarte multe semne de intrebare, printre care si unul referitor la afirmatia conform careia televiziunea spune intotdeauna adevarul. Dar pe mine insa problemele astea nu ma intereseaza ca o forma de activism, contextul artistic e destul de interesant. Proiectul cu „Dallas" este foarte important din acest punct de vedere. Prezentat in diverse contexte culturale, capata mult mai multe semnificatii. L-am expus in vreo zece tari si, de exemplu, daca in Romania este un subiect destul de bine construit, in Germania au venit la expozitie membri ai fan clubului „Dallas". In Suedia a fost amuzant, pentru ca toata lumea era la curent cu ce se intimpla cu sotia lui Larry Hagman, in vreme ce in Japonia, unde nimeni nu vazuse acest serial, publicul incerca sa intuiasca povestea si eventual ridea de acest tip de estetica, de moda cowboy. Iar in Mexic se transmite in continuare la televiziune.

Legat de acest subiect, de curind, la Sao Paolo s-au interzis toate panourile publicitare in spatiul public. Crezi ca o astfel de masura protejeaza cumva consumatorii sau crezi ca este o masura abuziva?

Mie-mi place publicitatea. Eu sint american, am stat in SUA pina la 19 ani, am crescut cu reclame. Da, publicitatea este un lucru cu care te obisnuiesti, dat fiind ca o data la noua minute se transmite cite un spot, dar in acelasi timp cred ca fiecare dezvolta un soi de rezistenta la advertising. La Kiev, la Sofia, aici la Bucuresti, publicitatea in spatiul public este o chestie complet nebuneasca, o forma de poluare vizuala incredibila. Dar o interventie precum cea de la Sao Paolo mi se pare prea mult, seamana cu ce se intimpla in regimurile socialiste. In Coreea de Nord exista publicitate doar strict legata de partid.

Crezi ca formele alternative de jurnalism, cum ar fi bloggingul, pot afecta monopolul jurnalismului mainstream? Ajuta ele la deconstruirea strategiilor retorice ale acestuia din urma?

Functioneaza doar intr-o anumita masura. Multi bloggeri dovedesc aceleasi ambitii ca jurnalistii si devin parte din mainstream. Cu toate astea, e util sa vezi lucrurile dintr-un punct de vedere individual. Drudge Report, de exemplu, colecteaza materiale de la cele mai importante agentii de presa si publicatii si in fiecare zi are milioane de vizualizari, a ajuns chiar sa fie citat ca sursa. Lucru care a cam deranjat agentiile de presa, carora nu le-a picat bine faptul ca a capatat destula autoritate in conditiile in care el nu face altceva decit sa compileze. Dar si el se ia foarte in serios ca jurnalist, chiar daca nu face decit sa puna cap la cap informatii si uneori sa mai emita supozitii. Zilele astea ma uitam la CNN, la un material despre uraganul din Caraibe. Transmiteau o multime de fotografii si filmulete facute cu telefoanele mobile ale celor aflati acolo. Dar fotografiile erau extrem de neclare, incit si eu puteam sa-mi scot telefonul pe geam, sa suflu in perdele si sa obtin cam acelasi tip de imagine, dupa care sa le spun ca am marturii de la fata locului. Cu toate astea, acest gen de abordare, care aduce in fata o retorica a autenticitatii, prinde foarte bine la public.

Mai multe despre expozitiile deschise in acest moment la MNAC, pe www.cotidianul.ro/select