Destine distruse de Securitate

Procesul membrilor Legatiei Italiei la Bucuresti din toamna anului 1951 a demonstrat ca Securitatea nu avea scrupule in inventarea unor acuzatii grave. Toti cei implicati in respectiva mascarada judiciara au ispasit ani grei de temnita in puscariile politice. Cei mai fericiti au reusit sa plece dupa un timp in Italia, prin presiuni internationale. Din nefericire, pentru unii  inchisoarea a insemnat sfarsitul vietii...


Incepand de la 24 noiembrie 1951, s-a trecut la reanchetarea lui Eraldo Pintori asupra relatiilor lui cu diverse alte persoane despre care nu a fost vorba in lunile premergatoare procesului. De pilda, a fost intrebat cine a fost angajat drept medic al Legatiei Italiei dupa plecarea lui Antonio Nocera din tara. Cum a intrat in contact cu Dimitrie Gheorghiu, nascut la 10 septembrie 1899, la Iasi, fost inspector de politie, detinut atunci in penitenciarul din Fagaras, de la care primise unele informatii, pasate ulterior lui Giuseppe Puri Purini? Nu a fost nevoie de o explicatie sofisticata, pur si simplu, Dumitru Gheorghiu locuise in vecinatatea sa apropiata, pe Str. Laurentiu Claudian nr. 32. Ce stia despre Anca Magheru, pe care o cunoscuse atunci cand era secretara la Legatia romana de la Roma? La ultima intrebare, Eraldo Pintori n-a avut nimic altceva de spus decat ca Anca Magheru, dupa stiinta sa, fusese arestata in 1943 pentru activitati comuniste. In sfarsit, chiar in ziua Craciunului, la 25 decembrie 1951, colonelul Petre Petrescu si capitanul Mihai Niculescu, prin adresa nr. 141/6457, au formulat ultima lor cerere destinata Directiei a VIII-a de anchete penale: sa stoarca de la Eraldo Pintori declaratii complete si separate asupra tuturor societatilor si intreprinderilor cu capital italian, existente in Romania pana la nationalizarea din iunie 1948. Si aceste chestiuni se puteau obtine din arhivele Ministerului roman al Industriei. I s-au mai cerut detinutului date despre consulatele si coloniile italiene si "o completare la declaratia sa privitoare la biroul cifrului din cadrul Legatiei Italiei". Anume, "daca au existat in acest birou instalatii tehnice, aparate de cifrat, de radioemisiune etc.". Cu alte cuvinte, Securitatea se angajase intr-o actiune de spionaj asupra unui spatiu care se bucura de extrateritorialitate prin constrangerea unui biet detinut condamnat sa moara in puscarie. Urata poveste!


PEDEPSE NEDREPTE. Dupa Craciunul din iarna 1951/1952, timp de aproape un an si jumatate, Eraldo Pintori dispare din documentele Securitatii si este de presupus ca a fost lasat sa-si ispaseasca in pace pedeapsa nemeritata. La 14 mai 1953 se afla detinut in penitenciarul din Margineni si urma sa fie vizitat de un diplomat italian, al carui nume nu era precizat. "Organele noastre avizeaza negativ o asemenea vizita" - au decis locotenent-colonelul Eugen Szabo si locotenentul Ilie Mihai, intr-o adresa transmisa Ministerului Afacerilor Interne, in speta Unitatii Militare 0618. La 17 septembrie 1953, locotenentul Colea Barbu, prin intermediul sursei Beraru, recrutata din interiorul Legatiei Italiei, a aflat ca Argilia Pintori inaintase Prezidiului Marii Adunari Nationale o noua cerere de gratiere a sotului ei. Cererea a fost respinsa, cum va fi respinsa si o cerere consecutiva din 1954. Abia la 8 aprilie 1955, transferat intre timp la penitenciarul de la Pitesti, Eraldo Pintori a fost pus la dispozitia Ministerului Afacerilor Interne, fiind eliberat in aceeasi zi din detentie. Dupa ce a fost gazduit in sediul Legatiei Italiei timp de trei zile, la 12 aprilie acelasi an, a plecat spre tara natala insotit de doi curieri. Executase exact patru ani fara 19 zile de inchisoare.


Daca tot au fost anchetati in acelasi lot si judecati impreuna in acelasi proces, se cuvine sa stim si ce s-a intamplat cu ceilalti inculpati implicati in mascarada menita sa discrediteze Legatia Italiei. Augustin Pacha nu a fost condamnat numai la 18 ani de temnita grea, ci si la 1.200.000 lei amenda penala, o suma destul de consistenta atunci. In 1952, a fost transferat din arestul Ministerului Afacerilor Interne la penitenciarul din Sighet, unde erau incarcerati cei mai importanti demnitari ai "fostului regim exploatator al clasei muncitoare si vinovat de dezastrul tarii", asta din punctul de vedere al comunistilor. Detinut in celula nr. 52, a fost supus unui tratament de exterminare, s-a imbolnavit foarte grav, si-a pierdut vederea, si in 1956 a fost transportat sub escorta la Timisoara, in libertate supravegheata. A decedat in acelasi an, in vechea sa locuinta de pe Str. Voltaire nr. 4.


CHINURILE AIUDULUI. Inspectorul scolar Gheorghe Sandulescu, suspectul animator al fictiunii Partidului Social-Crestin, despre care unele documente lasa sa se inteleaga ca era agent provocator al Securitatii, a murit in penitenciarul de la Aiud in 1953. Nu era de mirare. Securitatea ii trata cu un cinism infinit chiar si pe cei care o ajutau sa declanseze un scandal politic sau de spionaj. Au existat si ofiteri ai Sigurantei de odinioara, preluati temporar de Securitate, carora li s-a incredintat misiunea ingrata de a se lasa incarcerati sub acoperirea de detinuti de drept comun, spre a obtine informatii suplimentare de la detinutii politici, prin tragerea lor de limba. Si au fost uitati in detentie. Supravietuitorii au fost eliberati peste aproape un deceniu si jumatate, cu prilejul masivelor gratieri din 1964. Intr-o vreme, despre Gheorghe Sandulescu circula zvonul ca s-ar fi sinucis ca sa nu vorbeasca, fapt perfect plauzibil in imprejurarile de atunci.


La 1 martie 1954, prin Hotarare a Consiliului de Ministri, Ministerul Afacerilor Interne a decis eliberarea lui Johannes Heber si plasarea lui in domiciliu obligatoriu, la Timisoara, tot pe Str. Voltaire nr. 4, pentru o perioada de 60 de luni. Decizia a devenit operativa abia la 7 iulie 1956, printr-un document semnat de generalul maior Alexandru Nicolschi, secretar general al ministerului de resort. La 17 iulie 1956, seful Serviciului C al Securitatii, colonelul Gogu Popescu, a comunicat hotararea in speta Directiei Regionale Timisoara, respectiv colonelului William Steskal, locotenent colonelului Wilhelm Einhorn si capitanului Constantin Novac, precum si penitenciarului de la Ramnicu Sarat, unde se stia ca era detinut preotul Johannes Heber. Insa de la 30 decembrie 1955, Heber nu mai era acolo, fiind cerut de Directia Regionala Bacau a Securitatii. La 30 august 1956, loctiitorul sefului Serviciului C, locotenent-colonelul Nicolae Mateescu, a cerut la Bacau lamurirea urgenta a situatiei, dar, intre timp, Johannes Heber fusese trecut sub jurisdictia Regionalei Suceava, fara sa se stie de ce. In sfarsit, la 14 septembrie 1956, de la Suceava, s-a comunicat centralei de la Bucuresti ca Heber fusese eliberat din detentie la 31 iulie acelasi an. Din nefericire, nu se mai stia unde era, disparuse ca si cum n-ar fi fost, ceea ce a starnit un moment de panica.


RESTRICTII. Nu era prima data cand se putea constata ca in Securitate dreapta nu prea stia cu ce se ocupa stanga. In realitate, printr-o hotarare adoptata la nivelul ministrului Alexandru Draghici, lui Johannes Heber i se fixase domiciliu obligatoriu nu la Timisoara, ci in comuna Freidorf din acelasi fost judet Timis-Torontal si avea aprobarea sa se deplaseze periodic la rudele sale din localitatea Utvin. La 7 mai 1957, a cerut sa i se aprobe o deplasare la Bucuresti si la Buftea, unde avea alte rude, si, pe parcursul calatoriei, a fost permanent urmarit, in speranta ca ar fi putut sa fie surprins contactand persoane suspecte din punctul de vedere al autoritatilor. Ceea ce ar fi permis Securitatii sa declanseze un alt scandal. Nu s-a intamplat nimic iesit din comun. Ulterior, centrala de la Bucuresti a respins o cerere a lui Heber de a intreprinde o calatorie la Ciacova, unde erau mormintele parintilor sai. Ciacova era prea aproape de frontiera cu Iugoslavia. Restrictia a cazut in urma unui demers al Securitatii din Timisoara, in speta al colonelului William Steskal, svab si el de origine etnica, ca si Johannes Heber. La 2 aprilie 1959, prin Decizia nr. 15.415 a Ministerului Afacerilor Interne, lui Johannes Heber i-au fost ridicate si restrictiile domiciliare. La 18 mai 1959 a fost scos din evidenta persoanelor cu domiciliu obligatoriu si transferat in evidenta elementelor dusmanoase, inadaptabile la rigorile regimului comunist.


La 2 iunie 1956, la Ministerul Afacerilor Interne, cercetandu-se arhivele Sigurantei din anii premergatori razboiului, s-a constatat ca Lazar Stefanescu, discipolul inconstient al lui Gheorghe Sandulescu, nu fusese membru al Garzii de Fier, cum se mentionase in actul de acuzare din septembrie 1951. Deci, cel putin una dintre acuzatiile ce i s-au adus in proces se dovedea a fi neintemeiata. In orice tara civilizata din lume, chestiunea ar fi condus la revizuirea procesului in care a fost condamnat. Cu toate acestea, a fost eliberat din detentie abia la 28 iulie 1964, prin Decretul de gratiere nr. 411. Pana atunci, trecuse prin penitenciarele de la Jilava, Gherla, Galati, unde participase la o revolta a detinutilor, Aiud, Tecuci, Botosani, din nou Jilava, Ramnicu Sarat si pentru a treia oara Jilava.


Initial, Iosif Waltner a facut cunostinta cu arestul Ministerului Afacerilor Interne din Bucuresti si cu penitenciarul Jilava. In noiembrie 1955 era detinut in penitenciarul din Ramnicu Sarat, considerat drept penitenciar de exterminare, unde a fost reanchetat, impreuna cu episcopul greco-catolic hirotonisit clandestin Alexandru Todea. Si in acest caz, s-a ajuns la concluzia ca decizia hirotonisirii lui Alexandru Todea sosise de la Vatican la Bucuresti prin intermediul Legatiei Italiei. In octombrie 1957, Iosif Waltner a fost transferat de la penitenciarul Ramnicu Sarat la cel din Pitesti. Miscarea putea fi considerata drept un semn ca, daca va avea zile, era destinat sa iasa viu din detentie. Totusi, la 16 ianuarie 1958, i-a fost respinsa o cerere de recurs inaintata justitiei cu un an in urma. La 4 ianuarie 1962 se afla in penitenciarul din Dej si inainta o cerere de gratiere catre Consiliul de Stat. Va fi eliberat abia peste doi ani si ceva. Intr-adevar, a supravietuit tuturor vicisitudinilor. CARCERA PENTRU RUGACIUNI. Despre Iosif Schubert am gasit in arhive informatii deosebit de subtiri. Stim ca la 21 noiembrie 1960, in timp ce era detinut in penitenciarul din Dej, a fost pedepsit cu sapte zile de carcera, deoarece organizase o reuniune de rugaciuni impreuna cu nefericitii cu care impartea aceeasi celula. Adalbert Boros a fost eliberat din detentie tarziu, tot cu prilejul gratierilor din 1964. Medicul Petre Topa a incetat din viata in penitenciarul de la Jilava la 17 iunie 1957, ora 17:10.


Dintre cei implicati intr-un fel sau in altul in acelasi proces nu a scapat de detentie nici medicul psihiatru Sebastian Constantinescu. A fost arestat si condamnat in 1959, intemnitat in penitenciarul Jilava si transferat apoi in colonia de munca fortata Salcia. Arestata si ea in 1951 si condamnata intr-un proces paralel, calugarita Elisabeta Gerda Kernweiss a trecut prin arestul Ministerului Afacerilor Interne si prin penitenciarele de la Jilava si Mislea, ultimul fiind o inchisoare rezervata in exclusivitate femeilor. Calugarita Cristina Dewald, originara din Resita, a impartasit acelasi destin. Condamnata si ea intr-un proces paralel, calugarita Hildegard Reissner, dupa eliberare, a parasit Romania, stabilindu-se in Germania Occidentala. Atestata inca din 1949, eliberata si iar arestata, calugarita Maria Ionela Cotoi a fost supusa unui regim intermitent de detentie pana in 1964. Traieste si astazi, dar nu mai exhiba stigmate aparute spontan. Nu am reusit sa aflam nimic despre arhitecta Alexandra Dozzi. A reusit sau nu sa se reintalneasca in Italia cu sotul ei, ceva mai norocos decat ea?


Fostul inspector al scolilor catolice din Banat, Francisc Kräutner, a fost si el condamnat, desi fusese convocat la proces in calitate de martor. Calugarul catolic Gheorghe Craciun, alias Bruder Leon, intre 1954 si 1960 se afla detinut in penitenciarul de la Pitesti. Preotul catolic Mihai Rotaru a fost plimbat prin penitenciarele de la Sighet si Aiud, iar dupa eliberare a slujit la parohia din Barticesti, judetul Neamt, unde a si incetat din viata.

 MISTICISM
"Nuntiul Gerald Oa€™Hara si secretarul Guido Del Mestri mi-au comunicat ca doresc avizul stiintei mele medicale asupra numitei Maria Ionela Cotoi, despre care pretindeau ca reprezinta fenomene supranaturale, de natura mistica. Mi-am inceput cercetarea medicala asupra numitei Cotoi si am ajuns la concluzia ca numita este o alienata mintal, suferind de psihoza sistematizata mistica"
Dr. Sebastian Constantinescu despre Maria Cotoi, condamnata in procesul Legatiei ItalieneMETODE DE ANCHETA
"La 15 octombrie 1951, colonelul Petre Petrescu si capitanul Mihai Niculescu au cerut Directiei a VIII-a de anchete penale sa obtina de la Eraldo Pintori o suita de informatii, dupa cum urmeaza: sarcinile oficiale si neoficiale si metodele de lucru de la cabinetul ministrului, cancelaria legatiei, atasatura comerciala, atasatura militara, biroul cifrului, biroul presei si cancelaria consulara"
Metode ale Securitatii de urmarire a diplomatilor Legatiei Italiei la Bucuresti

Cariera de anchetatorLa urma urmelor, de ce sa nu spunem cate ceva si despre locotenentul Teodor Micle, cel care orchestrase ancheta din vara lui 1951? Ce era si ce a ajuns. Se nascuse la 18 iulie 1923 la Bucuresti. Intre anii 1934 si 1943 urmase cursul primar si absolvise o scoala tehnica. In septembrie 1944 s-a inscris in Uniunea Tineretului Comunist, iar in 1945 - in Partidul Comunist Roman. A renuntat la numele adevarat, Marcovici, in virtutea Deciziei nr. 92.780 de la 8 octombrie 1947 a Ministerului Justitiei. Iata si functiile lui succesive din epoca: activist la comisia de presa a Comitetului judetean Ilfov al PCR (1944-1945); activist in sectia de cadre a sectorului Ministerului Afacerilor Interne si in sectia de cadre a Comitetului Partidului Comunist Roman al Capitalei (1946-1947); sef al serviciului de anchete si cercetari in sectorul ministerial al Partidului Comunist Roman si sef al serviciului de cadre in Centrala Industriei Hartiei (1948); director de cadre la Editura Partidului Comunist Roman (1949). La 1 ianuarie 1950 s-a incadrat in Serviciul Special de Informatii, iar la 10 ianuarie 1951 a fost transferat in Directia de anchete penale a Securitatii. A facut parte si din echipa de ofiteri care l-a anchetat sub tortura pe Lucretiu Patrascanu, liderul comunist cazut in dizgratia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar al partidului unic, asasinat in detentie. De asemenea, l-a anchetat si pe Avram Leiba Zissu, personalitate marcanta a miscarii sioniste din Romania. In 1953 a fost promovat sef de birou si abia atunci a avut timp sa se apuce de studii juridice, efectuate la fara frecventa. In iunie 1956 a fost transferat in alt sector de activitate al Securitatii, unde a lucrat pana la 5 octombrie 1967, cand a fost trecut in rezerva, in baza articolului 43, litera f din Statutul Corpului Ofiterilor.

---

Despre autor: