Sint ferm convins ca aceia care se ocupa de nutritia noastra audiovizuala au un ingredient cu care condimenteaza deja intr-o maniera nesabuita portia de papica pe care-o servesc zilnic. Ma gindesc sa-i zic „indignator" acestui condiment imaterial, de fapt un fel de praf care se adauga direct in ochi, asta deoarece l-as distribui taxonomic tot in categoria E-urilor si ma gindesc sa rimeze cu „emulgator". Ideea e simpla: asa cum un salam trebuie sa imprastie la o prima feliere o aroma irespirabila de mezel, la fel, un produs tv, fie stire, fie reportaj scurt din Parlament/Patirlagele, trebuie sa declanseze in mintea telespectatorului extazul dulce al indignarii. Sint convins ca in departamentele de produs si testat „indignator" din televiziuni lucreaza specialisti redutabili. Talente reale, oameni care au harul de a simti in orice maruntis adierea acelui „Dom'le, cum e posibil asa ceva?". E clar, avem de-a face cu fiinte daruite, cu oameni-sonar dotati cu un simt special al marilor indignari, paranormali care pot anticipa de la mare distanta extazul nervos care-i cuprinde pe stimatii telespectatori la aflarea unei nelegiuiri. Ce ma ingrijoreaza e ca, pe masura ce doza de „indignator" creste, creierul telespectatorului, ajuns deja dependent, incepe sa nu mai simta acele vibratii nervoase suparatoare, care-i faceau atita placere. Atunci, fie devine placid, fie ia o supradoza de „indignator" si, civic vorbind, i se constata decesul.